■ Cezar Adonis Mihalache

_______________

MINCIUNI… RADIOACTIVE

Dacă ortacii de la Băiţa nu ar fi declanşat o grevă spontană, probabil nu am fi aflat prea curând pe ce mâini au ajuns minele noastre de uraniu. Pentru că, înfuriaţi că nu şi-au mai primit lefurile de câteva luni, minerii au răbufnit şi au suduit cum se pricep ei mai bine patronul.

Surpriza a fost însă uriaşă când minerii şi-au vărsat năduful, nu la adresa companiei naţionale din domeniu, ci la adresa unor… suedezi. Pentru că, în vreme ce opinia publică era „desfătată” cu scandaluri politice la limita trivialităţii ori cu şuşanele pe post de divertisment imitativ al haznalei cu vip-uri felurite, în spatele „cortinei”, sforarii împingeau vârtos ţara pe topoganul amanetării.

Astfel, încâlcând grav Constituţia ţării, guvernanţii au dat exploatarea de uraniu de la Băiţa pe mâna unui investitor privat, după câteva decenii de spoilere sovietică nemiloasă, ruşii luându-ne uraniul pe post de despăgubiri de război, moneda de schimb radioactivă a ajuns şi carte de credit pentru achitarea unor datorii mai vechi către suedezi. Este vorba de o serie de obligaţiuni externe emise de statul român pentru operaţiuni de stabilizare economică în timpul crizei din anii 1929-1933, titluri pe ţara noastră nu le-a mai răscumpărat, dar şi de o despăgubire, supraevaluată, pe care suedezii au solicitat-o ca plată în urma rezilierii unilaterale de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a convenţiei (din 2 februarie 1929) prin care trustul “Svenska Tändsticks Aktiebolaget” primise monopolul fabricării şi distribuirii chibriturilor în România pe o durată de 30 de ani.

Şi chiar dacă aceste acte au devenit, în parte, nule, din cauza schimbărilor de regim, totuşi, încă de la începtulul anilor ’90 una din preocupările guvernanţilor a fost să dea satisfacţie suedezilor. Atât în perspectiva aderării României la UE, guvernanţii încercând să obţină diverse „bunăvoinţe”, chiar dacă acestea urmau să însumeze, peste timp, un cost uriaş, dar şi ca urmare a faptului că suedezii au reuşit să includă problema despăgubirilor în acordul Românei cu FMI din acei ani. Aparent, suedezii se mulţumeau cu plata “cash” a 200 de milioane de dolari şi preluarea de la FPS a unor companii de stat.

Se pare însă că nu a fost de ajuns… Iar acum adevărul iese la iveală, o altă resursă a ţării, bijuteria cea mai de preţ a timpurilor noastre, rezerva de uraniu, fiind şi ea predată cu acte unui „investitor”. Şi abia acum avem o explicaţie raţională pentru uriaşa presiune pe care o fac canadienii la Roşia Montana. Pentru că, precedentul înstrăinării bogăţiilor subsolului fiind deja înfăptuit (poate special înfăptuit pe seama suedezilor pentru a favoriza plasarea pe piaţă a canadienilor), acţiunea ar trebui să aibă un curs de derulare mult mai simplu. Iar lucrurile se aseamănă izbitor. La Băiţa a venit un „investitor” atât de pârlit încât astăzi nu mai are bani nici măcar să plătească nişte amărâte de salarii şi aşteaptă sprijin din partea unui alt partener… suedez. La Roşia, Gold Corporation se află într-o situaţie aproape similară, capitalul canadian fiind umflat pe hârtie (şi în reclamele diversioniste).

Dar, cel mai important, este faptul că bănuielile de acum câţiva ani încep să se confirme. Pentru că disperarea canadienilor de a prelua exploatarea de aur şi argint de la Roşia Montana este mult prea mare faţă de profitul care ar urma să fie obţinut. Mai ales pe o piaţă bursieră unde există suficient aur, iar „pomparea” unor surplusuri nu ar face decât să scadă preţul de vânzare. Chiar până la o minimă care nu ar mai acoperi costurile de producţie.

În fapt, la Roşia Montană, nu aurul ori argintul reprezintă miza reală. Pentru că, aflându-se la 30-40 km de mina de uraniu de la Băiţa, filoanele preţioasei resurse nucleare par să se întindă până sub zăcămintele de aur şi argint. Lucru care confirmat şi de existenţa unei clauze secrete în contractul cu Gold Corporation, prin care se prevede ca tot ce se va găsi în cursul exploatării în afară de aur sau argint (respective, uraniu, stronţiu, cycloniu) să intre doar în proprietatea canadienilor. Pe scurt, din datele de exploatare, o caracteristică esenţială a zăcământului de la Rosia Montana este însăşi stratificarea geologică: practic, sub stratul aurifer se află o prelungire geologică a zonei Băiţa, cu un conţinut de substanţe radioactive a cărui puritate îl face de câteva ori mai valoros decît metalele preţioase.

Astfel, culoarele de zăcăminte descoperite şi sigilate în anii ’70 nu sunt nici pe departe filoane de aur „pur” cum s-a lăsat să se înţeleagă în presă după ce hărţile secrete ale zăcămintelor au ajuns în mâna canadienilor, în anii ’90. Iar dacă la Băiţa rezerva este aproape epuizată (ruşii exploatând de aici uraniu care ar fi ajuns României, cu patru-cinci centrale nucleare în funcţiune vreme de 20-30 de ani), la Roşia Montana ispita de dincolo de resursele de aur şi argint este cu adevărat „iradiantă”.

Aşa se explică servilismul clasei politice pentru forţarea demarării exploatării. Şi constituie, probabil, şi unul din motivele pentru care guvernanţii noştri nu se agită prea mult în faţa riscului de calamitare a zonei.

_______________

FELURILE TRĂDĂRII

Duelurile purtate între partidul de guvernământ şi formaţiunile din opoziţie vizând dezbaterea amendamentelor la bugetul de stat au scos la iveală profilul, nu de cârpaci ignoranţi, cum s-a lăsat presa antrenata în descrierea guvernanţilor în contextul evenimentelor, ci de agenţi de vânzare a multora dintre aleşii ţării. A acelor personaje meschine care nu ştiu decât să-şi apere interesul de partid, şi nu pe cel de ţară, dovedind că, indiferent de culoare, sunt gata în orice moment să-şi şteargă labele pline de unsorea interesului pe preşul vânzării de ţară.

Toate partidele care au trecut prin barca puterii după Decembrie ’89 s-au dedat la acţiuni de trădare. O trădare a interesului imediat a Ţării, o punere sub semnul îndoielii a valorilor care ne-au definit, în existenţa şi impunerea ca naţiune a acestui neam, o terfelire a principiilor care au stat la baza constituirii şi perenităţii noastre. Au existat momente extrem de delicate, de la acordurile cu Ucraina privind renunţarea la drepturile noastre asupra Insulei Şerpilor, la scoaterea la mezat a resurselor de aur şi argint de la Roşia Montana, de la acordarea drepturilor de a exploata resursele naturale ale platoului continental unor firme aparţinând unor personaje cheie ale trecerii noastre, plină de impostură şi jaf, de la economia centralizat-planificată la economia de piaţă, până la renunţarea la investiţiile din afara ţării. Investiţii ce s-ar fi putut constitui în resurse de plus-valoare pentru generaţiile următoare.

Cum-necum, preşedintele Traian Băsescu a reuşit să-l înnobileze pe micul său premier cu o alură aparte. Un personaj care, prin firea sa de ardelean, dădea impresia că îşi va folosi orgoliul în interesul ţării. De altfel, victoria oligarhiei din spatele lui Emil Boc s-a datorat tocmai impresiei că acesta nu va face niciodată concesii. Iar manipularea de presă din momentul propunerii lui Klasus Iohannes ca premier a fost exploatată cu îndemânare prin afişarea gestului alianţei conjunctureale de atunci PSD-PNL pentru a preda ţara pe o mână străină. Fie el şi un neamţ minoritar de al nostru. Un gest care urmărea cu dibăcie monstruoasa coaliţie de acum un secol şi care a contribuit din plin la eşecul social-democraţilor şi a liberalilor pe tabla încrederii publice unde s-au repurtat inclusiv paşii şahului prezidenţial.

Imaginea a fost însă repede sfărâmată după alegerea lui Traian Băsescu şi desemnarea de către acesta a politicianului Emil Boc ca şef al guvernului. Pentru că, nici nu s-a uscat bine cerneala pe foia de învestitură că prima salvă a trădării a şi fost lansată.

E drept, semnalul a fost dat de preşedinte Băsescu care avea să-l decoreze pe Laszlo Tockes, sfidând toate acţiunile anti-româneşti săvârşite de acesta, inclusiv în plenul Parlamenzului European. A urmat constituirea guvernului Boc IV şi continuarea salvei prin aducerea la bucatele mesei, în totala sfidare a alegătorilor, a unui important număr de lideri maghiari. Unii cunoscuţi pentru acţiunilor lor iredentiste. Au urmat apoi felierea „bucatelor”, prin mazilirea prefecţilor români din trei judeţe şi acordarea posturilor către maghiari, dar şi prin demararea procesului de relocare a posturilor instituţiilor locale din aceste judeţe într-un procent, impus de UDMR, de 38 la sută.

Fără a se mai ascunde în spatele unor declaraţii alambicate, Emil Boc a mers mai departe cu aplecarea spre negocierea ţării, oferind, într-un gest disperat de a-şi asigura liniştea la votul bugetului de stat, sume importante pentru colegiile pe care le reprezentau parlamentarii de etnie maghiară. Bani care, evident, nu se vor îndrepta spre amelioararea condiţiilor de viaţă ale locuitorilor din acele circumscripţii, ci pentru finanţarea procesului de deromânizare. Şi nimeni nu se îndoieşte de asta.

Tot în timpul dezbaterii bugetului de stat, o răfuială derulată între PDL şi PNL cu privire la adoptarea unui amendament la capitolul investiţii (vizând revizuirea priorităţilor după care se fac acestea, prin alegerea proiectelor considerate importante) a scos din nou la iveală natura camelionică a premierului Emil Boc. Care, în faţa unei propuneri venite dinspre PNL, vizând solicitarea unei asistenţe internaţionale care să ne spună care sunt proiectele importante pentru noi, nu s-a arătat deloc iritat. Dimpotrivă, spiritul lui orgolios, când venea vorba de imaginea propriei persoane (deh’, personalitate demonstrativă, supusă, nu unor vicii, că premierul ne-asigurat că nu are, ci unor frustări şi complexe) avea să se dilueze într-o aprobare făţisă a propunerii total antinaţionale a liberalilor.

Desigur, liberalii ar fi putut plusa cu o demonstraţie a recunoaşterii incapacităţii guvernului prin disponibilitatea de a apela la instituţii internaţionale care să decidă care sunt priorităţile noastre. Nu a făcut-o pentru că nu a fost vorba de o capcană întinsă premierului, ci de o propunere cât se poate de serioasă. Pentru că, prin aducerea unei comisii internaţionale pentru stabilirea nevoilor de investiţii ale României nu se realiza doar umilirea noastră la nivelul familiei europene, ci s-ar fi asigurat şi noi filiere de extragere a unor noi comisoane.

Acestea sunt personajele cameleonice aflate la conducerea ţării. Dar şi în opoziţie gată să-şi înfigă colţii poftelor în trupul suferind al ţării. Sunt personaje de care nu vom scăpa prea lesne pentru că, sub valul manipulărilor de presă (iar plasa pe care au ţesut-o multe oficine s-a întors împotriva lor, sufocându-le), sunt tocmai aceia pe care i-am votat.

Desigur, trădarea nu este o caracteristică specifică personajelor noastre politice. Ea este însă la noi, prin felul de însinuare pe seama ignoranţei noastre, cu mult mai diabolică Şi mult mai dureroasă pentru că-şi trage seva direct din trupul ţării, fiind larva pe care am hrănit-o adesea cu propria-i noastră mână.

_______________

IEŞIREA DIN NORMALITATE

Să spui despre ministrul nostru de finanţe că nu are nici un fel de legătură cu economia de piaţă este deja ceva depăşit. Şi chiar nu ne mai deranjează atitudinea acestui pesudofinanţist. Dar faptul că persistă în promovarea unor măsuri care nu au nimic de a face cu menirea şi rolul statului în situaţiile de criză, asta nu ne mai poate lăsa însă indiferenţi. Pentru că nepăsarea va duce nu doar la accentuarea percepţiei de declin economic pe care o simţim fiecare dintre noi, ci, în final, chiar la accentuarea în sine a fenomenului.

Este evident, ministrul Pogea poartă o pălărie prea mare. Prea mare şi în situaţii de normalitate ori de creştere economică, dar de-a dreptul uriaşă în condiţii de recesiune. Dar, pentru a nu recunoaşte această realitate, pentru a nu se discredita prin dovedirea nepriceperii sale prin discursuri economice, unde se pierde repede în păinejenisul noţiunilor şi a logicii uneori date peste cap faţă de manualele clasice de economie şi finanţe publice, ministrul Pogea se ascunde pe după micul nostru premier. Precum un şoarece de bibliotecă, dar nu într-o bibliotecă şi nu pentru a aprofunda noţiunile de finanţe. Ci doar pentru a fugi de orice responsabilitate. Deşi este ministru Finanţelor, domnia sa a fost cât se poate de străveziu în promovarea propriilor idei. A fost şi este doar o portavoce a deciziei discreţionar-unilaterale venite dinspre Cotroceni. Acolo se află ministrul de finanţe, în soluţia de trei în unul (preşedinte, premier şi ministru), iar îndeplinirea dorinţelor preşedintelui se realizează prin premierul-vasal, un fel de secretar de stat al Palatului Cotroceni. Iar ministrul de finanţe nu este numai nepregătit, dar şi rău intenţionat. Pentru că, lăsat să persisite în ignoranţa sa de interesele de acţiune liberă ale Cotrocenilor, acesta a început să creadă în menirea sa, promovând o serie de măsuri despre care economiştii şi finanţiştii adevăraţi ai ţării l-au avertizat, la început discret, pentru a nu-l face de râs, apoi tot mai insistent prin intermediul presei, că sunt nu numai nepotrivite, ci de-a dreptul catastrofale.

În fapt, ministrul a copiat şi el atitudinea autoritară a „şefilor” săi. E drept, deocamdată „impunerea” este timidă, dar lucrurile se rostogolesc într-o cascadă (împingerea „tăvălugului” la vale de către claia de ignoranţi fiind mai periculoasă decât însăşi panta recesiunii). Domnia sa se crede un fel imperator financiar („Statul financiar sunt eu!”, deşi el este doar majordomul curţii cotroceniste, şi lansează premize extrem de dăunătoare pentru însăşi libertăţile cetăţeneşti pe care am construit fragila noastră democraţie.

Astfel, într-o gândire perversă din punct de vedere economic, cel puţin la nivelul unei economii de piaţă, fie ea şi una artificială, ministru consideră că oamenii de afaceri îşi fac firme şi realizează investiţii (şi, mai ales, riscă, dar despre asta ministrul nu spune nimic) nu pentru a-şi îmbunătăţi propriul nivel de trai, ci pentru a servi statul. Acesta este raţionamentul ministrului nostru de finanţe care decretează: cine nu finanţează statul din profiturile şi, mai nou, din pierderile sale (!), nu are dreptul să deţină o firmă.

Pentru ministrul Pogea, salvarea bugetelor de stat (adică a rezerevelor de combustibil ce mai întreţin motoarele economiei) este mai importantă decât însăşi salvarea motoarelor economiei. Iar decizia sa este exact reflexia ideii de a salva statul financiar-fiscal înaintea cetăţenilor. De fapt, ministrul nu mai are ce taxe să inventeze. Adăugarea unor noi taxe ori mărirea celor existente la înmatricularea firmelor ar fi inutilă în situaţia în care numărul de înregistrări de noi firme a scăzut dramatic. Aşa că a pus bir pe singura marfă certă a recesiunii economice. Pierderea însăşi. Pe care a găsit de cuvinţă să o impoziteze, decizând că firmele care merg în peierdere trebuie să plătească pentru această… indisciplină.

Aceasta este măsura pe care o promovează ministrul de finanţe pentru repornirea, fie şi în pas de melc, a afacerilor, unul dintre puţinele instrumente reale în luptă cu recesiunea. Aceasta este măsura de îndepărtare a percepţiei emoţionale a cumpărătorului care, într-un cerc vicios, a produs un blocaj prin exagerarea prudenţială, dar firească, de a evita să-şi mai risipească banii.

În loc să convingă firmele să producă în continuare, să-şi vândă marfa şi la preţuri de dumping, în loc să promoveze măsuri protecţioniste, pentru a asigura că segmentul rămas viu în sfera serviciilor şi comerţului nu va produce fluxuri financiare în interesul investitorilor de afară, ministrul Pogea vine cu măsuri aberante, fiind doar o verigă din lanţul aşa-numitei “depresiuni secundare”.

__________________

ADEVĂRATUL PREŢ AL CRIZEI

Negocierile cu Fondul Monetar Internaţional par a fi fost finalizate cu mult înainte ca ele să înceapă… neoficial la Palatul Cotroceni. Şi chiar dacă social-democraţii i-au acuzat pe democrat-liberali că au purtat discuţii departe de urechile clasei politice, măcar a aceleia care face parte din arcul guvernamental, este evident că, în realitate, feliile dreptului de negociere au fost împărţite din vreme.

Acuzaţiile PSD-ului cum că ar fi fost străin de ceea ce se întâmplă la Cotroceni au fost doar etichetele prezumţiei de nevinovăţie în perspectiva electoratelor europene. Pentru că, în calitate de fost negociator al României cu Banca Mondială, era de aşteptat ca Traian Băsescu să-şi asume şi rolul de negociator cu Fondul Monetar Internaţional. Iar dovada că aceste negocieri au început de mult se regăsea în însăşi afirmaţiile preşedintelui, care a început să vorbeasă, nu doar peste micul Boc (asta nici nu se mai pune), ci şi peste guvernatorul BNR. Astfel, deşi oficial nu începuseră „negocierile”, Traian Băsescu avansa deja posibilitatea prelungirii perioadei de graţie acordată României.

Este clar aşadar că discuţiile cu FMI erau în acel moment cât se poate de avansate. Desigur, se pot pune o serie de întrebări, dar una dintre ele se desprinde în mod deosebit. Oare demararea „negocierilor” a avut vreo legătură cu nefirescul câştig obţinut de compania Bechtel? Care a reuşit să îngenuncheze Statul Român obţinând inclusiv dreptul de a-i fi onorate plăţile pentru ce nu a lucrat. Pentru că, în momentul în care Bechtel a câştigat peste 39 milioane de euro, banii reprezentând valoarea lucrărilor necertificate, iar acest lucru s-a petrecut chiar în ajunul începerii negocierilor “neoficiale” cu FMI, nu poţi să nu îţi pui anumite întrebări. Mai ales că în pachetul rezolvării cazului Bechtel, Ministerul Transporturilor a mai intrat cu obligativitatea achitării, pe lângă cele 39 de milioane de euro, a încă şase milioane de euro reprezentând contravaloarea modificării soluţiei tehnice a lucrărilor şi penalităţile datorate întârzierilor la plată pentru lucrările… neexecutate în fapt de compania maericană. Un cost uriaş pentru cei cinci kilometri de autostradă finalizaţi. O notă de plată pe care Bechtel a reuşit să mai strecoare alţi şapte milioane de euro drept compensaţie pentru creşterea accizelor la combustibil, precum şi dreptul de a primi un anagjament scris din partea Ministerului Finanţelor, fără de care nu va relua lucrările, că toţi aceşti bani vor fi plătiţi.

Or, toate acestea dovedesc un lucru. Chiar dacă vom avea în faţa ochilor un contract “lejer” cu FMI, “cel mai avantajos din această zonă”, după cum se laudă politicenii, un contract în care nu vom mai regăsi restricţiilor şi impunerilor dure care ne-au lăsat acel gust amar în anii ’90, nu ar trebui să ne lăsăm păcăliţi de aparenţe. Chiar dacă va arăta frumos, cu un cadru „coercitiv” acceptabil pentru condiţiile de criză, ar trebui să privim în spatele contractului. La felul în care anumite firme, pe care nu le putem desprinde de interesul american, au obţinut avantaje uriaşe. De la compania Bechtel la firma Ford, care va fi „ajutorată” de Statul Român cu 400 de milioane de euro.

Suntem contemporani unei reţete de execuţie financiară a unei ţări, un tun financiar „avansat”, dezvoltat la nivelul unei societăţi care a trecut de faza ţeparilor de tip FNI sau Caritas. De fapt, nu este nimic nou, poate doar dimenesiunea „jafului”, reţeta aplicându-se şi în cazul altor companii americane, precum Nobel Ventures, care a obţinut la rându-i despăgubiri uriaşe. La fel urma să se întâmple după toate probabilităţile şi cu „investitorii” canadieni de la Roşia Montana, unde, pentru a asigura „retragerea” firmei, prin intenţia avansată de către autorităţile române de a nu pericilita mediul prin tehnica de exploatare cu ape cianurice (procedeu pe care Statul Român l-a acceptat iniţial!) urmau să se plătească iarăşi despăgubiri.

Acestea au fost de fapt „afaceri” în care investitorii nu realizau de fapt nimic, totul bazându-se pe manipulare autorităţilor (în unele cazuri, cel mai adesea fiind vorba de blaturi evidente!) şi a opiniei publice. De exemplu, la Roşia Montana totul a fost atent orchestrat chiar de către canadieni, care, într-o manipulare de presă genială, furnizau tocmai argumentele acuzatoare care trebuiau să determine ong-urile şi societatea civilă să solicite stoparea proiectului, fapt care ar fi urmat să oblige Statul Român să plătească despăgubiri conform clauzelor contractuale.

De aceea, rămâne de văzut care va fi în mod real costul final al crizei ecoomice pentru România. Sau, mai bine spus a „contracărării” ei. S-ar putea să ajungem la concluzia că ar fi fost mai bine să ne lăsăm răvăşiţi de criză, iar preţul pentru generaţiile următoare ar fi fost mai mic decât acela rezultat din aplicarea măsurilor „anticriză” cu susţinere financiară internaţională ce ne va îngloda în datorii cu adevărat istorice. Pentru că, indiferent de împrumurile accesate, zeci de firme tot se vor închide, iar numărul şomerilor va creşte exponenţial. În schimb, vom avea de restituit bani cu dobânda către FMI (plus dobânzile de cămătărie din perioada de graţie, care înainte de a fi luat măcar un euro sunt anunţate de Traian Băsescu ca fiind extinse la şase ani!). Vor trebui restituite şi împrumuturile la celelalte instituţii finaciare la care vom apela. Dar, mai ales vor fi costurile „colaterale”, la fel de însemnate, precum „răscumpărarea” investiţiilor de la anumite companii.

Toate aceste costuri ar trebui cumulate pentru a avea în întregime dimensiunea noului jaf căruia îi vom fi contemporani în spatele marotei crizei financiare. De unde vom plăti aceste sume, este deja problema generaţiei sau, mai bine spus, a generaţiilor care vor avea ghinionul să se afle la capătul ultimei scadenţe de dincolo de perioadele de gaţie. Cu ce vom plăti când nici măcar un eurocent din acesti bani nu este destinat dezvoltării unor noi motoare economice (cele vechi fiind gripate şi mult mai greu de repornit), ci doar susţinerii pentru a trce demomentul crizei?

În realitate, noi vom depăşi doar un vârf al crizei, iar în vreme ce restul statelor îşi vor fi revenit, noi vom fi în aceeaşi situaţie de criză latentă care va exista cât timp vom fi doar o piaţă de consum şi de lohn, de montat şi ambalat mărfuri produse aiurea în lume. Pentru că banii de la FMI vor merge, în cea mai mare parte, către Banca Naţională a României, pentru susţinerea cursului valutar, iar restul către Ministerul de Finanţe pentru a acoperi golurile lăsate de scăderea nivelului de acumulare a banilor la bugetele de stat. Pentru dezvoltare vor fi folosiţi tot banii din fondurile europene, pe care am dovedit că nu am fost în stare să-i luăm noi în vremuri normale, dar acum când Europa, aflată la retrişte financiară, deschide mult mai greu punga.

Povestea se repetă. România este din nou condusă de nespecialişti care îşi asumă alte haine. Iar tragedia vine din faptul că, în vreme ce un fost vaporean se erijează în economistul numărul unu al ţării (urmat pe locul doi de un jurist), adevăraţii specialişti în macroeconomie sunt ţinuţi deoparte.

CEZAR ADONIS MIHALACHE