■ Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda

_______________

„DUHUL LIBERTĂŢII“

De câtva timp asistăm uimiţi la zvârcolirile dureroase şi sângeroase ce se derulează în Africa şi în Asia. Popoare după popoare, în general de religie musulmană, se opintesc din răsputeri să răstoarne jugurile grele ale unor dictaturi, care păreau instaurate acolo pentru o veşnicie. Până mai ieri abia dacă auzise omul de rând de anumite ţări, azi află câte ceva de la fiecare buletin de ştiri difuzat de televiziune sau radio. Aflăm, de exemplu de milioane de oameni care ies în stradă şi, cu un curaj extraordinar, înfruntă moartea şi suferinţa, gloanţele, grenadele, tunurile de apă, loviturile şi mijloacele de tortură ale poliţiei, ale puterii. Vedem tablouri de zei ai zilei arse ori călcate în picioare, însemne ale puterii dictatoriale distruse în mod ostentativ, pancarte în care populaţia cere sfârşitul  unei epoci de dictatură şi teroare şi instaurarea unei epoci noi, de libertate şi progres. Aflăm, de asemenea, de la fiecare buletin de ştiri de un număr tot mai mare de morţi şi de răniţi. Este aproape de necrezut ca acele popoare să se ridice cu atâta îndârjire la luptă pe viaţă şi pe moarte pentru câştigarea libertăţii şi schimbarea regimurilor politice în propriile lor ţări. O populaţie foarte săracă, adusă în pragul deznădejdii, caută soluţii cu preţul vieţii.

Privind ce se întâmplă în capitalele şi marile oraşe ale popoarelor africane şi asiatice, gândul ne duce cu uşurinţă la anul 1989, la acel decembrie sângeros şi luminos din propria noastră istorie. Desigur, că fiecare popor îşi are revendicările lui proprii, specifice, dar toate au idealuri comune: răsturnarea regimurilor dictatoriale, instaurarea unor state de drept, în care legea adevărată să troneze, ci nu legea bunului plac, creerea unui climat de pace, de libertate, de prosperitate, descătuşarea gândului şi a cuvântului. Aceleaşi idealuri au avut românii în 1989, aceleaşi idealuri au făcut să se prăbuşească imperiul sovietic, regimurile totalitare din statele comuniste europene. Parcă o scânteie a declanşat o explozie în lanţ, care n-a mai putut fi oprită de nimeni şi de nimic. Duhul Libertăţii bântuia atunci în Europa, astăzi în Africa şi în Asia. Poate este acelaşi duh, care  a inflamat spiritele în Europa în urmă cu douăzeci de ani. Două decenii înseamnă mult pentru viaţa unui om, dar nu înseamnă mare lucru în istorie, în viaţa unor popoare.

Privind cele ce se întâmplă în lume de câteva decenii încoace, gândul mă duce cu mai bine de două sute de ani în urmă. La 1789 izbucnea Revoluţia Franceză la Paris. Ea răsturna un regim, o orânduire, o lume învechită şi punea bazele unui nou mod de gândire şi de simţire. Scânteia declanşată de poporul francez a bântuit multă vreme prin Europa, ridicând popoarele la luptă unul câte unul, fie sub formă de revoluţii, fie sub formă de răscoale. Însăşi Revoluţia de la 1848 din ţările europene nu este decât fiica Revoluţiei franceze. Ce-i drept, la vremea aceea valurile se propagau cu greutate, de-a lungul multor decenii, fiindcă mijloacele de propagare a informaţiei era incomparabil mai greoaie faţă de cele de azi. Atunci era vremea când informaţia se propaga prin poştalionul cu cai, azi se propagă cu iuţeala gândului prin radio, televiziune, telefonie, internet. Și atunci tinerii din ţările sud-est europene studiau în Apus şi acolo s-au intoxicat de ideile noi, reformatoare ale vremii; şi azi tinerii musulmani au împânzit Europa, America, la studii sau la muncă, au văzut şi au înţeles că se poate trăi şi altfel decât robind orbeşte pe domeniul feudal. Astăzi se ridică la luptă cu un entuziasm greu de descris şi de înţeles. Tinerii noştri strigau în decembrie 1989, sub ploaia de gloanţe: ,,Vom muri şi vom fi liberi!” Astăzi tinerii musulmani şi alături de ei populaţia disperată de foamete şi teroare a ţărilor musulmane strigă la fel.

Revoluţiile sunt fenomene istorice extraordinare, asemănătoare unor avalanşe din munţi, care mătură în calea lor totul, nivelând terenul pentru a răsări o lume nouă, mai plină de speranţe, mai liberă, mai fericită, mai descătuşată. Revoluţiile se nasc greu, după o perioadă îndelungată de gestaţie, se hrănesc cu mult sânge şi cu multe vieţi, dar marchează răscruci în istorie, în viaţa popoarelor. Revoluţiile sunt adevărate operaţii chirurgicale, pe care istoria le face pe trupurile popoarelor, pentru a elimina cangrenele şi a reda speranţa de viaţă acelor naţiuni.

________________

BOBOCII NI I-A MÂNCAT VULPEA!

A venit toamna cu bucuriile şi tristeţile ei. Se spune ca e vremea când se numără bobocii. Dacă sunt! Nu e toamnă fără grămadă, zice o vorbă românească, numai că şi anul acesta în ograda ţăranului grămada e parcă mult mai mică decât în anii trecuţi. Din an în an seceta ucide totul în părţile noastre. Până şi speranţele ţăranului le-a ucis! După 1989 porneam la drum cu un elan extraordinar. Toţi voiam pământ, toţi croiam planuri care de care mai îndrăzneţe. Bătrânii voiau să arate tinerelor generaţii ce înseamnă pământul, munca în agricultura privată şi roadele ei. Voiau să reînvie vremile de altădată. Certuri şi procese pentru câte o palmă de pământ, pentru o brazdă, pentru un slog. Puţin lipsea în unele cazuri, ca oamenii să nu-şi dea în cap. Tinerii priveau curioşi, încrezători sau nu, această zbatere a părinţilor şi bunicilor lor. Se iveau şi alte perspective la orizont, alte posibilităţi de câştig. Mirajul depărtărilor îi fascina pe mulţi. Nu ştiau nici ei încotro s-o mai ia şi pe cine să mai asculte. S-au împărţit pământurile, au fost mulţumiri şi nemulţumiri. Lumea de la sate s-a apucat de treabă. Oamenii erau convinşi că le-a pus Dumnezeu mâna în cap. S-au apucat să cultive pământul cu multe şi de toate. Au apărut şi subvenţiile, multe-puţine câte au fost, mici sau mari, dar însemnau, totuşi, ceva. Faptul că şi statul se implica şi se făcea că-i ajută le dădea curaj.

Au trecut 18 ani de la schimbarea de macaz şi dezamăgirea cuprinde pe tot mai mulţi. Din an în an parcă tot mai puţin a produs pământul, parcă tot mai slabe producţiile. Cheltuielile uriaşe pentru înfiinţarea, întreţinerea şi recoltarea culturilor au descurajat pe cei mai mulţi. Cât de prost să fii şi îţi dai seama că mergi în pierdere; îţi dai seama ca numai cu venitul din agricultură nu poţi face agricultură; îţi dai seama că îţi trebuie un salariu bunicel sau o pensie destul de mare, ca să poţi face agricultură. Îţi dai seama că dai bani munciţi pe iluzii şi speranţe fără acoperire. Îţi dai seama că agricultura nu poate face casă bună cu contabilitatea, că între ele trebuie construit un zid foarte înalt, ca ele să nu se vadă una pe alta, fiindcă altfel se iau de păr. Subvenţiile s-au dovedit a fi insuficiente pentru a acoperi costurile umflate mereu de inflaţie, de scumpiri. Seceta ce s-a abătut în părţile noastre în ultimii ani a făcut ca pământul nostru să scoată recolte din ce în ce mai slabe. Hotarul satului, al comunei începe să semene tot mai mult a pustiu. Ici-acolo câte o bucăţică de pământ lucrat, câte o vie sau câte un semn că pe acolo a trecut un om. Mărăcinii şi scaieţii devin adevăraţii stăpâni ai unor terenuri, care, cândva, erau mană cerească pentru proprietari. Pe unde erau cândva hectare întregi de grădini, din care era aprovizionat Severinul, azi cresc bălării şi nu au nici vitele ce mânca. Pe unde erau cândva renumitele plaiuri de vii, azi găseşti tufişuri de grabar. Turmele şi cirezile de animale de altădată ale satelor noastre au rămas o amintire. Put ogaşele de hoituri, poartă câini pe drum ciolane de vaci. Se distruge şeptelul dintr-o zi în alta. Parcă a dispărut şi cântecul. Duminică de duminică se făceau hore în sat. Lăutari de aproape şi de departe făceau ca să iasă tineretul la vedere, făceau ca oamenii să uite pentru câteva ceasuri de necazurile şi grijile din timpul săptămânii şi să guste un pic din copilărie, din tinereţe. Azi auzi tot felul de aparate urlând, dar nu mai simţi bucuria pe care o trăiai, participând tu însuţi la eveniment. Este o muzică străină, venită pe unde nevăzute, care nu te încălzeşte, ci doar îţi aminteşte că ceva s-a rupt din tine, din sufletul tău de om, de clasă socială, de neam. Tineretul s-a împuţinat de la an la an. Mulţi au luat drumul străinătăţii, alţii pe al oraşelor. Tot mai puţini au rămas în sate. Zeci şi zeci de înmormântări şi din când în când câte un botez, câte o nuntă! Pe nimeni dintre cei cu putere de decizie nu interesează această stare de lucruri. Vin din patru în patru ani şi împart cu generozitate gogoşele şi plăcinţele electorale, după care ne uită definitiv până la următoarea campanie!

Toată bucuria pe care am trăit-o în primăvara acestui an, că vom avea apă în Bârda, a rămas o amintire. Lucrările au îngheţat imediat după alegeri şi tot cobelca şi bidoanele cu apă adusă cu greu de departe au rămas la modă. Explicaţiile şi justificările nu ţin de sete. Nu acuzăm pe cineva anume, fiindcă un om sau doi nu pot rezolva o asemenea problemă foarte costisitoare. Dacă nu sunt bani, degeaba este voinţă. Dar parcă nu mai este nici tragere de inimă. Ni se spunea că se va continua asfaltarea drumului…., că se va face un proiect de stopare a alunecărilor de teren din Vârtoape, că se va face câte ceva pe la bisericile noastre. Totul, dar parcă totul a îngheţat anul acesta. Doar dispensarul comunal este aproape gata. Este extraordinară realizarea şi este una din cele care vor rămâne pentru multă vreme mărturie în comună, alături de alte câteva obiective importante care s-au realizat în anii trecuţi, dar oamenii au senzaţia că au fost părăsiţi, că sunt singuri, că autorităţile locale nu mai joacă hora de astă-primăvară, ci mai degrabă malagamba, tarantela, alba-neagra şi alte ,,dansuri” moderne.

A venit toamna şi am vrea să numărăm bobocii, dar vedem că, între timp, ni i-a mâncat vulpea!