~Al. Stănciulescu-Bârda: „Comedie naţională. Răsplata olimpicului“

             Comedie naţională

Am asistat săptămânile acestea, uimiţi, la o adevărată comedie naţională. Pe toate posturile de televiziune şi de radio oameni de toate vârstele se văicăreau, că autorităţile nu le-a mai permis absolvenţilor de anul acesta să copieze la bacalaureat. În primul rând vociferau cei în cauză, absolvenţii. Fuseseră instalate camere de luat vederi în sălile de examen şi nu mai putuse nimeni ,,să mişte”. Unii se pregătiseră cu fiţuici, alţii cu telefoane, alţii cu cipuri instalate în trompa urechii. Pentru astfel de ,,cuceriri” ale tehnicii plătiseră bani grei. Dintr-o dată, iată că ministrul învăţământului dăduse dispoziţie să nu mai permită nimănui ,,să opereze”, ,,să se inspire”. Se văicăreau părinţii şi bunicii, pentru că odraslele căzuseră la examen şi nu mai puteau să meargă la facultate şi nu mai puteau să ajungă….

              Comicul situaţiei consta în faptul că oamenii aceia, indiferent de vârstă, nu voiau să recunoască adevărul: măsurile luate nu erau altceva decât o încercare de întoarcere la normalitate. Nu a existat lege în cultura românească sau în cea străină, care să permită cuiva să ia un examen prin furt. Căci, de fapt, copiatul nu este altceva decât furt, hoţie. Dumnezeu spune clar în Decalog: ,,Să nu furi!” Nu mai aduce nici un fel de comentarii, completări sau amendamente. E clar: să nu furi!

              Nu vreau să fiu înţeles greşit. Deplâng pe elevii buni, care au avut ghinion să nu treacă acest examen hotărâtor pentru viitorul lor. Se poate întâmpla oricui să aibă un lapsus, un blocaj din cauza stresului, emoţiilor, oboselii. Numai cine nu a dat examene nu ştie prin ce tensiuni psihice se trece în perioadele de examene importante. Nu este sfârşitul lumii! Munca cinstită şi constantă, efortul temeinic nu se poate să nu dea roade. Mai sunt sesiuni şi timpul pierdut acum se poate recupera. Pentru omul harnic nu-i dezastru, ci doar un simplu ghinion, o simplă poticnire.

              Dezastrul poate fi pentru cei care au tras mâţa de coadă în tot timpul şcolii, mergând pe ideea că vor copia la teze, la extemporale, la examene, la orice teste şi astfel vor absolvi gimnaziul, liceul, facultatea, masteratul, doctoratul chiar! Vor copia, vor mitui, vor cumpăra, vor face orice, dar nu vor învăţa. Vor veni apoi în funcţii înalte, conform relaţiilor, pilelor şi banilor de care vor dispune şi vor ferici poporul, ,,cu capul lor de oaie creaţă”, cum ar fi spus Mihai Eminescu. Am lucrat în învăţământ douăzeci şi unu de ani până acum, cu elevi de la clasa I-a până la a XII-a şi cu studenţi de la anul I la anul IV. Am cunoscut tot felul de copii şi tineri. Mă plec până la pământ în semn de respect în faţa celor care au înţeles, că prin muncă vor reuşi în viaţă, dar dispreţuiesc şmecherii, farseorii, piloşii, şpăgarii şi… măgarii. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt copii de bani gata. Nouă ani am predat la diferite licee din Severin. Nu m-am dus niciodată cu maşina în parcările liceelor respective. Mi-ar fi fost ruşine să-şi parcheze alături de mine un elev maşina sa mai scumpă de zeci de ori faţă de a mea. Cei mai mulţi dintre cei care au picat acum la bacalaureat sunt dintre cei care erau culeşi de poliţie de prin baruri în timpul orelor de curs, cei cu sute de absenţe motivate cu adeverinţe medicale cumpărate, cei care distrugeau în mod barbar mobilierul şcolii, cei care făceau gălăgie în orice împrejurare, cei care etalau în orice moment bogăţia familiei în care avuseseră prilejul să se nască. Circula chiar un fel de folclor contemporan de genul: ,,Tineret – mândria ţării,/ Spaim-avutului obştesc!” Dezastrul a fost, cu siguranţă, pentru cei care ascultau la cască în timpul orelor şi în tot momentul muzică sau orice altceva, numai spusele profesorilor nu, cei care petreceau nopţile prin baruri şi discoteci, cei care vagabondau zeci şi zeci de ore pe  internet, cu tot felul de jocuri şi prostii, iar a doua zi veneau la şcoală să dormiteze în bănci.

              Am avut prilejul să văd profesori venind cu lacrimi în ochi de la câte o clasă şi să spună: ,, – Amară este pâinea din învăţământ! Am ajuns să-şi bată joc toţi terchea-berchea de noi!”

              În general, se aruncă vina pe profesori, că nu sunt în stare să se impună, să găsească metodele cele mai potrivite ca să-i atragă pe domnii elevi. Nu am prea auzit pe nimeni să caute cauzele şi în altă parte. Faptul că în licee se intră ca în piaţă, fără examen, fără cernere severă nu-l ia nimeni în calcul. Şcolile sunt nevoite să-şi caute elevii, să-i accepte oricum, uneori chiar dacă nu ştiu să scrie, doar să-i aibă la inventar. Şcolile au nevoie de un anumit număr de elevi, ca să poată să existe. Repartizările pe bază de calculator sunt un dezastru. Scoatem analfabeţi pe bandă, le dăm diplome şi ne batem cu pumnul în piept că am realizat ceva în învăţământul, în cultura şi în societatea românească! Este ceea ce ar fi spus Petre Ţuţea, un fel de ,,a se afla în treabă, ca metodă de lucru la români!”

              Măsura luată anul acesta la examenul de bacalaureat a fost excepţională şi ea trebuie extinsă la toate formele de examene. Criminală este însă activitatea unor directori de licee şi profesori, care au găsit, totuşi, soluţii ca elevii lor să copieze. Fie că au oprit curentul electric din şcoală în timpul examenelor, iar camerele de luat vederi au închis ochii, fie că au vândut subiectele, fie…, fie… !  Este regretabil că tocmai directorii de licee şi profesorii care au avut cu adevărat conştiinţa datoriei şi au aplicat legea fără menajamente sunt sancţionaţi şi puşi la zid, fiindcă elevii lor au obţinut rezultate slabe! Aplicarea corectă şi fără discriminare a unei astfel de legi ar putea oferi tinerei generaţii o reală egalitate de şanse, o motivaţie pentru muncă cinstită şi temeinică, o descurajare a lenei, fraudei, imposturii şi, de ce nu, o speranţă pentru viitorul naţiunii!

****

              Răsplata olimpicului

Eram profesor la Liceul Economic din Tr. Severin. Cea mai bună clasă din şcoală era clasa a XI-a B, unde era dirigintă regretata Doamnă Prof. Maria Untaru.  Dânsa era profesoară de limba română. Puţini profesori am întâlnit, care să pună atâta suflet în ceea ce făceau în şcoală. Cercuri literare lunare, uneori bilunare, cărţi scrise de elevi, revista de literatură a şcolii(,,Mercur”), participări la tot felul de concursuri, unde elevii săi făceau faţă cu brio, emisiuni la radio şi televiziune, colaborări la diferite publicaţii din ţară şi multe altele erau doar câteva dintre  laturile unei activităţi bogate şi febrile, pe care o desfăşura cu totală dăruire. Aş putea s-o aseamăn cu Thedor Costescu, cel despre care Nicolae Iorga spusese cândva: ,,-Lăsaţi-l să intre, că  ăsta e în stare să moară pe scările ministerului pentru şcoală!”

              Clasa Doamnei Maria Untaru era perla şcolii. Parcă erau aleşi pe sprânceană, unul şi unul, care mai de care. Îţi era drag să te duci la clasa respectivă. Ca profesor, simţeai că zburai. Erau copii cu o cultură generală bogată, cu multe cărţi citite. Îţi adresau întrebări peste întrebări, lecţiile deveneau pe nesimţite adevărate probleme, atât pentru elevi, cât şi pentru profesor. Nu ştiam când trece ora. Fiecare lecţie era ca un vis frumos. Aproape fiecare elev din clasa aceea se putea lăuda că publicase ceva, că are manuscrise, că urmase sfaturile şi îndrumările Doamnei.

              A avut loc Olimpiada de Limba Română. Una dintre elevele de la clasa a XI-a B a ajuns în faza finală şi a ieşit  a doua pe ţară. Era un rezultat ameţitor, mai ales că liceul nu avea profil umanist, ci era axat pe discipline exacte, în special pe matematică, economie, afaceri. Doamna Maria Untaru era, într-adevăr, un om fericit. La câteva zile după olimpiadă, a intrat în cancelarie tristă. Pe obraz îi curgeau două fire de lacrimi. S-a aşezat lângă mine pe un fotoliu. Eram în relaţii foarte bune. Participam la cenaclurile literare, la care vorbeam întotdeauna, prezentam diferite cărţi, colaboram la revista şi cărţile editate de dânsa, făceam schimb de cărţi. Mi-a spus plângând: ,,- Sunt complet decepţionată, părinte! Nu mai găsesc argumente şi nici cuvinte să-mi încurajez copiii să înveţe. Nadia B. este olimpică. A luat a doua la faza naţională şi a primit ca premiu… trei sute de mii de lei. O întrebai ce vrea să-şi cumpere cu ei. Îmi spuse că vrea să-şi cumpere o ramă la ochelari, că de două luni i s-a rupt cea veche şi n-a avut bani pentru alta nouă! Să primeşti pentru un asemenea rezultat bani cât să-ţi poţi cumpăra o ramă de ochelari, mi se pare strigător la cer!”

               Sărmana fată! O ştiam bine. Era orfană de mamă. Tatăl era beţiv. Mai avea doi fraţi mai mici, cărora ea le era şi mamă, făcând tot menajul pentru casă. Era premiantă în clasă. Mă întreb, câte mii de ore de muncă a necesitat un asemenea rezultat pentru copilul acela aproape strivit de truda de zi cu zi. Şi totul pentru o ramă de ochelari…!

AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA