~Al. Stănciulescu-Bârda: „Numărul pământenilor. Terorişii şoselelor“

    Numărul pământenilor. Zilele trecute s-a anunţat că numărul pământenilor a trecut de 7 miliarde. Am putea spune că numărul lor este ,,ca nisipul mării şi ca stelele cerului”, cum zice glasul Bibliei. La prima vedere nu ar părea nimic deosebit. Şi, totuşi! Faptul în sine este extraordinar şi el ne dă prilejul să zăbovim puţin asupra evenimentului.

              Cu multe mii de ani în urmă, când a creat Dumnezeu pe om şi toate vieţuitoarele pământului, apelor şi văzduhului, erau alte  specii mult mai dotate decât omul. Erau fiare extraordinare, precum dinozaurii, brontozaurii, leii, tigrii, leoparzii, balaurii, crocodilii şi multe-multe altele, dotate cu gheare, cu dinţi, cu coarne, cu copite, cu aripi, cu venin ucigător, capabile să lupte, să sfâşie, să zdrobească, să fugă, să înoate repede şi să se afunde la mare adâncime, să zboare în înaltul cerului şi să facă multe altele pentru a supravieţui, pentru a domina cât mai mult şi pe cât mai mulţi. Dintre toate speciile lumii văzute,  numai omul nu era înzestrat cu nimic din toate cele citate. Părea fiinţa cea mai vitregită, cea mai plăpândă şi cea mai neajutorată. Din start  se părea că e sortit pierzării…

              Au trecut mii de ani, poate milioane de când este lumea lume şi lucrurile stau cu totul altfel. Dumnezeu nu-i dăduse nici omului drumul în lume fără o zestre cât de mică. Zestrea dată omului a fost sufletul lui, dotat cu gândire, cu voinţă şi cu sentimente. A fost destul pentru ca omul nu numai să supravieţuiască printre atâţia monştri înfricoşători, dar să-i şi înfrângă, să-i domine. Unde mai sunt astăzi dinozaurii? Câte un os pe ici pe colo se  mai află din ei. Să adăugăm la atacurile animalelor nenumăratele războaie, bolile şi epidemiile de tot felul şi multe alte primejdii care i-au pândit pe oameni la tot pasul. Oamenii nu numai că n-au dispărut, dar astăzi a ajuns numărul lor la şapte miliarde! Omul a ajuns astăzi proprietarul nenumăratelor bunuri materiale şi spirituale, care formează cultura şi civilizaţia umanităţii de azi. Omul a ajuns să vagabondeze printre stele, să comunice cu viteza luminii, să străbată spaţii imense, să facă lucruri pe care nici nu le-au visat generaţiile trecute. Boul tot aşa a păscut şi acum o sută de mii de ani; câinele tot aşa a lătrat şi tot aşa a băut apă; privighetoarea tot aşa a cântat… Numai oamenii comunică în câteva mii de limbi, fiecare limbă are până la un milion de cuvinte şi cuvinte se nasc în fiecare zi în fiecare limbă, fiindcă oamenii simt nevoia să-şi îmbogăţească permanent vocabularul.

              Când observi toate astea, te convingi încă o dată că omul nu-i este indiferent lui Dumnezeu. Înţelegi că ,,suflarea dumnezeiască”  cu care l-a înzestrat a dat roade. Adăugând aceasta la faptul că L-a dat pe Însuşi Fiul Său jertfă pentru păcatele noastre, înţelegi mai bine cât de mult ne-a iubit şi încă ne iubeşte. Aşa păcătoşi cum suntem! Problema este dacă suntem noi vrednici de iubirea Lui?! Iată un subiect de meditaţie pentru fiecare în parte şi pentru toţi laolaltă.

              Teroriştii şoselelor. Încă un accident de circulaţie a făcut să curgă mult sânge de om nevinovat. Un grup de români se întorcea de la muncă din Spania cu un microbuz. Erau 14, deşi microbuzul avea capacitatea doar de 8 persoane! Într-o curbă, pe o şosea din Ungaria, microbuzul s-a ciocnit frontal cu un tir, – tot românesc! – şi s-a ales praful de el. Bucăţi din cei 14 pasageri abia au mai putut fi alese dintre bucăţile de fier ca să reconstituie trupurile celor decedaţi!

              Am privit cu înfiorare şi cu durere tragedia petrecută în Ungaria şi mi-am amintit cu strângere de inimă că şi eu am fost de multe ori pe punctul de a fi victima unui accident similar. Doi ani am făcut naveta la Craiova şi aproape trei la Constanţa şi am circulat de multe ori cu microbuze. Erau şoferi de microbuze care-şi cunoşteau meseria şi o făceau deplin. Simţeai că circuli în siguranţă, când nimereai cu astfel de oameni. Erau însă şi şoferi, care n-aveau ce căuta la volan. Aveam şi eu pe atunci aproape 30 de ani de şoferie şi puteam să-mi dau seama, în cunoştinţă de lege, de greşelile grave pe care le comiteau de nenumărate ori. Încărcau microbuzul până la refuz. De multe ori abia am stat într-un picior printre bagaje şi pasageri. Doar sare şi oţet dacă mai turna peste noi şi eram precum sardelele în conservă! Unii conduceau cu cotul pe volan, în timp ce mâinile erau folosite la formarea numerelor de telefon, la tăiatul chitanţelor, la număratul banilor şi la multe alte activităţi. Mai rămâneau şi libere volanele, iar microbuzul rula  cu 80-90 km/oră!   Lângă şofer se înghesuiau nişte terchea-berchea şi-l ţineau de vorbă despre fotbal, despre femei, spuneau bancuri deocheate şi altele asemenea. Șoferul râdea, se uita la ei în dreapta, în stânga, în spate, iar din când în când mai trăgea cu coada ochiului şi la drum! Se făceau depăşiri aproape de vârf de pantă, în curbe fără vizibilitate, se călcau linii continue, se făceau depăşiri ,,pe muchie de cuţit”. Am venit într-o noapte din Constanţa până în Bucureşti cu un microbuz. În dreapta şoferului erau două tinerele cu minijupuri, pe nişte scaune improvizate. Cred că şoferul acela a privit mai mult la picioarele tinerelor decât la direcţia de mers! Exemplele de acest gen ar putea continua. În mai multe rânduri am ,,îndrăznit” să le amintesc unor astfel de şoferi că noi, pasagerii, le-am plătit atât cât ne-au cerut, ca să ne ducă la destinaţie vii şi nevătămaţi! Fie auzeam răspunsul arogant: ,, – Ce, dom’le, ce ţi-e frică aşa!? Păi, eu ştiu meserie, mă joc cu maşina asta!” ; fie eram repezit cu duşmănie şi invitat să cobor dacă nu-mi convine. Interesant este însă că niciodată în astfel de cazuri ceilalţi pasageri nu mi s-au alăturat şi n-au luat şi ei atitudine faţă de asemenea stiluri de conducere. Cei mai mulţi râdeau şi mă priveau ca pe un fricos, ca pe unul de la ţară, neobişnuit cu senzaţiile tari!

              Când văd asemenea accidente, mulţumesc lui Dumnezeu că nu mai sunt în situaţia de a face călătorii cu astfel de conducători auto!

AL. STĂNICULESCU-BÂRDA