~Al. Stănciulescu-Bârda: „Premiu de bătrâneţe“

              În cei peste 30 de ani de preoţie am avut prilejul să cunosc numeroase cazuri de bătrâni. Unii erau fericiţi că trăiau sub acelaşi acoperiş cu copiii şi nepoţii lor. Aveau curăţenie şi căldură în casă, erau hrăniţi şi îngrijiţi cu dragoste şi multă grijă. Cei tineri se îngrijeau să-i ducă la medic să le facă tratamentul necesar, să-i spovedească şi să-i împărtăşească destul de des. Într-un cuvânt, acei bătrâni nu se simţeau singuri, iar bătrâneţea nu mai  era atât de grea. Am întâlnit şi cazuri când bătrânii erau îngrijiţi de persoane anume plătite de către copii şi nepoţi, fiindcă aceştia aveau serviciu şi nu puteau să le acorde îngrijirea necesară. În ambele cazuri era bine şi frumos şi acei copii meritau binecuvântarea părintească. Am întâlnit, din păcate şi cazuri când bătrânii, fie părinţi, fie bunici, erau bătuţi de către copiii sau urmaşii lor, persecutaţi, neglijaţi, izolaţi. Viaţa lor devenea un prim capitol al iadului încă de aici de pe pământ, încă din propria lor casă. Bătrâneţea aceea era tristă, dureros de tristă şi des reveneau în discuţia cu acei bătrâni afirmaţii precum:

              ,,-Părinte, aş vrea atât de mult să mor!”

              Moartea era pentru ei o eliberare din chinurile vieţii, chinuri pe care nişte urmaşi nepricopsiţi le amplificau cu bună ştiinţă. Blestemele unor asemenea părinţi cred că aveau cale liberă până la Dumnezeu, fiindcă erau un adevărat apel la instanţa supremă.

              Aş propune Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale  să întocmească un proiect de lege, prin care să fie recompensaţi toţi acei bătrâni care ar atinge venerabila vârstă de 100 de ani cu o sumă semnificativă.  Să zicem 10.000 lei noi, adică o sută milioane lei vechi. Cred că o asemenea recompensă ar face pe tineri să aibă mult mai multă grijă de bătrânii lor, ba chiar să-i  protejeze ca pe nişte bibelouri, că, poate-poate, vor atinge şi ei o sută de ani. Desigur, bătrânilor nu le mai foloseşte suma respectivă, dar ea ar fi un motiv în plus pentru urmaşi ca să-i ,,iubească” mai mult pe părinţii şi bunicii lor, mai ales când nu mai au şi alte motive în afară de suma respectivă. Poate o asemenea măsură ar putea fi luată şi la nivelul comunei noastre. Nu ar avea pagubă prea mare comuna, mai ales  că, din 1979 până azi, de când sunt preot în Malovăţ, doar moş Vasile Glavan a plecat dintre noi la o sută de ani.

Pr. AL. STANCIULESCU-BARDA