~Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Ceasul“

Deşi pare ciudat pentru copilul de acum, dar la jumătatea secolului trecut, copil de la ţară fiind, până târziu nu am ştiut ce minunăţie este aceea: ceasul. Bunicii şi părinţii mei aveau alte mijloace şi metode pentru măsurarea timpului, pentru orientare în timpul zilei şi al nopţii. Se vorbea de ,,revărsatul zorilor”, de ,,răsăritul soarelui”, ca unitate de măsurare a timpului. Când soarele era de ,,un stânjen” pe bolta cerului, fie la răsărit, fie la apus, era timp pentru una sau alta dintre lucrările ce trebuiau făcute. Soarele ajungea ,,la prânzişor”, când trebuia dat ,,furuştiuc” la oameni, dacă îi aveai la lucru, soarele era ,,la prânz”, când trebuia să iei vitele acasă, ori să întrerupi lucrul şi să pui masa la oameni. Soarele ajungea ,,la amiază”, ,,la chindie”, ,,la asfinţit”. Ziua era la mare cinste umbra. Ai mei aveau semnele lor: când umbra casei sau a streaşinii, sau a vreunui pom ajungea pe prag sau într-un anumit loc, era vremea prânzului, era vremea amiezei, era vremea de plecat cu vitele, de plecat la muncă.  

              Noaptea avea şi ea secretele ei, privind măsurarea timpului. La asta bunică-mea, Gheorghiţa, muichiţa, era mare cunoscătoare. Dânsa citea vremea în stelele de pe cer, cum citesc eu azi în literele dintr-o carte. Avea semne precise, care nu o înşelau niciodată. Încerca să mă înveţe şi pe mine, dar nu a reuşit. Am reţinut, totuşi, că la un anumit timp din noapte ies ,,toiegele”, ,,carul mare”, ,,carul mic”, ,,cloţa cu puii”, ,,luceafărul de dimineaţă”. La un moment precis din noapte cântau cocoşii, dând veste duhurilor rele, moroilor, strigoilor, ielelor şi făcăturilor să fugă în locuri pustii şi să lase calea curată creştinilor, ca să plece ,,la oraş”, cu vitele, la muncă, la drum, sau unde îi chemau nevoile. Fiecare dintre semnele de pe cer avea povestea lui şi  muichiţa le ştia mai bine ca nimeni altul. Îmi amintesc că, după ce a reuşit să mă lămurească bine care este ,,carul mare”, care-i sunt roţile, proţapul şi celelalte măruntaie,  am întrebat-o cum de-au putut oamenii să urce carul acolo sus, între stele. M-a privit îngăduitoare, a oftat şi a început să-mi povestească: ,,- Demult, demult, era o femeie tare necăjită! Îi murise bărbatul în război şi rămăsese cu patru copii mici. Ea era şi mamă şi tată. Într-o noapte târzie de toamnă venea cu carul cu lemne de la pădure. I se împotmolise într-un smârc şi se chinuise până o prinsese noaptea ca să-l scoată de acolo. La un moment dat, a auzit lupii că vin din urmă. Urlau şi se apropiau repede-repede. A dat bici la boi, i-a îndemnat să fugă, dar degeaba. Vitele erau slăbite, vlăguite de nemâncare, de osteneală, de greutate şi n-au putut fugi. Femeia  a început să strige tare la boi şi să-i îndemne. Degeaba. Atunci şi-a ridicat ochii către cer şi a început să strige cât o ţineau plămânii: ,, – Doamne, ajută-mă! Doamne, nu mă lăsa, că-mi rămân copiii pe drumuri! Doamne, numai Tu mai mă poţi ajuta!” În timpul acesta, haita de lupi se apropia, se apropia. Boii au început să mugească îngroziţi, femeia striga cât putea ea de tare. Deodată, femeia, carul încărcat cu lemne, cu boi cu tot, au început să se înalţe de la pământ, mai sus, tot mai sus. Au ajuns lupii în locul acela şi s-au oprit înmărmuriţi, neştiind ce să facă. Se uitau spre cer cum se ridică femeia cu carul şi boii. Şi aşa s-au ridicat, până au ajuns acolo sus, între stele!” Această povestire am citit-o mai târziu, într-o altă variantă, în romanul lui D. R. Popescu, Frumos, Anastasia trecea.

              Primul  ceas pe care l-am văzut era unul solar. M-am dus cu tăticu să-l însoţim pe bunică-meu Ghigă, taicuţu, la băi la Bala. Avea reumatism şi nu putea merge singur. Acolo era un bazin cu apă ioduroasă şi altul cu noroi. Lângă cel de apă, era un stâlp de lemn înfipt în pământ. La vârful stâlpului era o scândură ca un semicerc, ca o jumătate de măsuţă rotundă. Partea rotundă era în jos. Pe ea erau scrijelate orele din timpul zilei. În partea de sus a stâlpului, la jumătatea diametrului semicercului de scândură, era  un băţ fixat, perpendicular pe stâlp. Umbra băţului se rotea pe semicercul de scândură şi indica orele. Cât de exact, nu ştiu!

              În mahalaua Lucheştilor de la noi din sat, primul ceas adevărat l-a avut Stanciu Țuşu. Dimineaţa plecau copiii la şcoală la Malovăţ şi strigau, la intervale de câteva minute, să întrebe cât e ceasul. Este vorba de generaţia lui Gore, Valerica, Nică  şi Tuţa lui Pătru lui Buică!

              Primul ceas de masă l-au luat părinţii când am ajuns la şcoală, ca să nu întârzii. Primul ceas de mână mi l-au luat în 1968, când am reuşit la seminar. Era un Vostoc. L-am avut până am terminat facultatea. Prin 1975, eram la Bucureşti, la facultate. A venit un ţigănuş la poartă, cu un ceas electronic, de plastic. Nu mai văzusem aşa ceva. Toţi ne-am îmbulzit să-l admirăm. Un coleg, bucureştean, a trecut la târguială. I-a dat ţigănuşului ceasul lui ,,Atlantic”(una dintre cele mai bune mărci de ceasuri din lume) şi 300 lei, luând în schimb ceasul de plastic, electronic. Era fericit, iar noi ceilalţi îl admiram pentru afacerea încheiată. Mai târziu găseai asemenea nimicuri pe toate drumurile, la toate tarabele, nici copiii nu le mai voiau! Mde!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA