~Cezar Adonis Mihalache: „Cei trei «aşi» ai unui preşedinte intelectualo-necrofag“

Neîndoielnic, asistăm la cea mai violentă campanie (chiar dacă nu este făţişă, ci tacit-insinuantă) împotriva presei. A presei pe care Traian Băsescu vrea să o vadă nu desfiinţată, ci aşezată într-un rol strict de reproducător al vorbelor sale. Iar actuala putere nu face doar să împlinească dorinţa preşedintelui de a îngenuchea presa, de a „elimina” din ea, chiar şi cu riscul de a lovi şi în alte segmente ale sferei intelectualităţii, elementele critice şi ironice, ci şi pe aceea altor partide. Iar de aici se naşte şi monstruoasa lipsă de reacţie a celorlalte „voci” politice, ale unei opoziţii care îşi aşteaptă rândul la rondul guvernamental şi care are tot interesul să vadă presa pusă cu botul pe labe.

Făţă de toate puterile care s-au învârtit precum ulii pe cerul ultimlor două decenii, actuala structură politico-guvernamentală a identificat de departe cele mai eficiente mijloace de supunere a presei. Nu a forţat cuminţirea jurnaliştilor prin forţarea emiterii unor coduri deontologice sau chiar legi ale presei, nu a atacat direct visteriile mogulilor finanţatori, prin retezarea contractelor publicitare. În schimb, a creat un aparat de străpungere a unităţii presei, o unitate şi aşa extrem de firavă în condiţiile existenţei unor invidii gratuite la nivelul breslei, dar şi de izolare a corpului gazetarilor faţă de celelalte structuri ale sferei intelectualităţii.

Cei trei dinţi de retezare a acţiunilor impulsiv ironice ale presei au fost gândiţi cu o eficienţă strălucită (şi ce bine ar fi fost dacă actuala putere democrato-liberalo-maghiară şi-ar fi pus această energie în favoarea ţării, nu a luptei cu vendeta personală a preşedintelui Traian Băsescu!): decribilizarea, intimidarea, impunerea cenzurii.

Decribilizarea presei şi împingerea activităţii jurnalistice într-o zonă a ridicolului s-a realizat, pe de o parte, prin campaniile bine ţintite de răfuială, jignire şi umilire duse personal de preşedintele Traian Băsescu, dar şi de membrii aparatului guvernamental care au prins gustul ironizării şi umilirii reporterilor, cât şi prin numirea, pe de altă parte, a anumitor gazetari „reprezentativi” în funcţii de conslieri ministeriali şi dovedirea publică a incapacităţii acestora de a face faţă unei meserii „serioase”.

Iar în sfera acţiunii de decribilizare nu poate fi uitată capcana în care a fost împinsă „crema” presei, acea parte care şi-a asumat rolul cotidian de analiză şi promovare a valorilor deontologice ale profesiei, prin acceptarea unei deplasări „in corpore” în Noua Zeeleandă. O deplasare creată în scop de mituire, şi posibilă cercetare ulterioară de către DNA, pe care au acceptat-o atât de penibil jurnaliştii cu pricina, de care puterea actuală (care îşi are interesul ei în a vedea astupată gura critică a presei faţă de investiţia canadiană de la Roşia Montană, eventual ca sursă de rezervă pentru supravieţuirea guvernului) nu este deloc străină. Căci, prin gestul pe care l-au făcut gazetarii respectivi, autointitulaţi „deontologici” (şi nu trebuie ignorată prezenţa în această haită a fomiştilor de suveniruri de lux a doi reprzentanţi de vârf ai unei asociaţii de presă cândva puternică), capacitatea presei de a fi apărată s-a diminuat simţitor.

Al doilea instrument de exercitare a unei presiuni coercitive asupra exceselor critice ale presei a fost cel al intimidării, trebuind evidenţiată recenta vehiculare a unor ameninţări chiar de de către ministrul de finanţe. Intimidare lansată de ministrul Sebastian Vlădescu într-o manifestare a dezgustului făţiş faţă de munca reporterilor prezenţi la conferinţele sale de presă (aceea de a pune întrebări incomode), acesta sugerând posibila chestionare fiscală a felului de încadrare a jurnaliştilor în funcţiile pe care se află şi pentru care sunt retribuiţi.

Iar aici s-a creat una din cele mai periculoase noduri de intimidare. Pentru că, o putere care nu a avut nici o problemă în a reproşa profesorilor că muncesc prea puţin (ca normă didactică faţă de norma de şaibe, de adunare otova a muncii intelectuale cu cea fizică, cu care sunt obişnuiţi să socotească miniştrii şi premierul nostru), nu va avea nici o problemă în a reinterpreta statutul jurnaliştilor. Eventual, prin emiterea unor norme care să definească activitatea „normativă” (cantitativă şi calitativă, din punct de vedrea al criticii ori elogiului adus de jurnalist puterii, desigur) a ziaristului. Şi, mai ales, să îndepărteze jurnalismul de sfera activităţilor creatoare. Inclusiv prin reinterpretarea legii privind definirea activităţilor creatoare.

Pentru că, un guvern care va reuşi să pună pe hărtie o separaţie în activitatea ziariştilor, definiţi eventual doar prin scriitura de reproduce a faptelor relatate, de aceea parte creatoare a jurnalisticii (publicistica prin intermediul căreia ziaristul analizează şi îşi îmbracă vorbele în satiră), va fi un guvern care va controla mass-media.

Or, riscul îndepărtării jurnaliştilor din sfera părţii creatoare sferei intelectualilor este cât se poate de palpabil. Pentru că, pe lângă faptul că presa a fost decapitată în capacitatea sa de a-şi striga drepturile în faţa forurilor internaţionale şi a publicului, prin mizeria non-deontologică în care au intrat cei ce au pus botul la mita deplasării în Nou Zeelandă, şi care şi-au pierdut de facto dreptul de a mai vorbi în numele presei ori a codurilor deontologice, se remarcă şi un proces de izolare făţişă a presei faţă de restul intelectualităţii.

„Divide et impera”. Într-o reformulare adaptată timpurilor de acum, aceea de a divide, apoi a sfarăma ceea ce nu este folositor puterii şi, în final, al reaşezării coercitive, în funcţie de nevoia de reprezentare a vorbelor şi faptelor guvernanţilor, a ceea ce a mai rămas.

Căci, tot ceea ce va mai rămâne după trecerea corpului jurnalistic prin furcile caudine anti-creatoare (şi chiar anti-intelectuale) croite abuziv de către putere pentru a „selecta” presa, prin decribilizare, intimidare şi ameninţare, va fi sfărâmnat de ultima, şi poate cea mai importantă armă de luptă a puterii (a oricărei puteri, nu doar a aceleia de acum): autocenzura asumată benevol de gazetari.

O autocenzură care va funcţiona şi va fi asumată de jurnaliştii rămaşi în breaslă la nivel de instinct de conservare. Pentru că includerea presei ca factor de ameninţare în strategiile de apărare a ţării, fapt ce nu a fost reclamat de actuala opoziţie (care şi-a văzut pervers interesul la nivelul următor, al alternanţei la putere) va fi, nu doar un căluş în gura presei, ci o brăţară în jurul libertăţii gazetarului în calitatea sa de cetăţean.

Pentru a lovi în jurnalişti, guvernul a umilit 500 000 de cetăţeni ai acestei ţări. Dar ar fi greşit să credem că doar jurnaliştii au fost vizaţi. În aceeaşi măsură, puterea a intenţionat să umilească şi artiştii şi pe toţi aceia care prin activităţile lor intelectuale ar putea lua în derâdere activitatea lui „Zeus” şi a slujbaşilor săi. Artişti, scriitori şi actori care sunt trimişi să se înghesuie la cozi, să se amestece cu masele, poate în felul acesta îşi vor pierde forţa de a protesta. Şi totuşi, repulsia viscerală a puterii la adresa presei este de departe cea mai puternică. S-a văzut în cazul fiecărui ministru. Pentru a nu mai vorbi de premier sau preşedinte.

Intelectualitatea se află astăzi în faţa unei lipse de unităţi, din cauza acţiunilor individuale ale breslelor componente de a-şi apăra strict propriile interese (fără a mai avea timp să sprijine celelalte categorii profesional-intelectuale), care ar putea să o coste tăcerea pentru mult timp de acum înainte.

De aceea, în creionarea acţiunilor de contracarare a atacurilor puteri la adresa libertăţii de exprimare, nu ar trebui să privim acţiunea guvernanţilor doar ca fiind una strict îndreptată împotriva presei (în care au fost „sacrificaţi” ca vitime colaterale actorii, scriitori ori artiştii plastici), ci la adresa întregii intelectualităţi.

 

CEZAR ADONIS MIHALACHE