~Cezar Adonis Mihalache: „Criza de după criză – între deficitul de resurse financiare şi penuria de alimente“

Prin felul în care au alăturat în grupul ţărilor ameninţate de o posibilă criză alimentară state care s-ar putea confrunta cu o asemenea situaţie strict din cauza problemelor economice, dar şi ţări unde astfel de ameninţări sunt oarecum permanente, atât din cauza statusului economic precar, cât mai ales ca urmare a lipsei de terenuri agricole, japonezii par a fi dat un avertisment un pic exagerat.

 

Anunţul japonezilor este cât se poate de sec. România se găseşte într-un grup de 25 de state care ar putea fi lovite de o criză alimentară. Este vorba de ţările având cea mai numeroasă populatie de pe glob, China şi India, dar şi de state cu probleme conjunctuarle datorate recentei crize mondiale, precum Bulgaria şi Ucraina, în grupul ţărilor ameninţate de o criză a alimentelor fiind aruncate de-a valma şi Venezuela, Vietnamul, Tunisia, Republica Dominicană, Libia, Filipinele, Hong Kong-ul, Egiptul, Algeria şi Marocul. Ceea ce pare un amestec destul de confuz, dând impresia că ne aflăm în faţa unei crize alimentare mondiale iminente. Dar, oare aşa să fie?

De fapt, pentru rigoare ştiinţifică, japonezii ar fi trebuit să delimiteze avertismentul pe trei paliere. Ţări vizate în permanenţă de acest flagel din cauza suprafeţelor limitate de terenuri cultivabile (precum, Tunisia, Egiptul, Algeria, Marocul ori Libia), ţări posibil a fi afectate de o criză de alimente din cauza suprapopulării (la care se adăuga şi eventualele suprafeţe de terenuri agricole ce sunt expuse proceselor de degradare ireversibilă, prin alunecări sau inundaţii), iar aici vorbim de China şi India, şi ţări (România, Bulgaria şi Ucraina) în care populaţiile nu vor mai putea cumpăra, într-o primă etapă, suficiente alimente strict din cauza lipsei de venituri (datorată creşterii şomajului şi a sărăciei).

Dar, chiar dacă avertismnetul japonezilor poate părea un pic exagerat, asta nu înseamnă că riscul unei crize alimentare nu există. Dimpotrivă, el este cât se poate de real, având o explicaţie logică în însăşi felul în care evoluează o criză financiară mondială, mai ales când aceasta a căpătat contururi şi amplitudini în sfera economică (mai ales în zona ţărilor emergente, unde crizele politice au extins şi au generat o identitate proprie crizei iniţiale).

În fapt, era de aşteptat ca o criză financiară, mai ales la nivel mondial, să producă “replici” şi în zona resurselor şi, în final, a mărfurilor. Iar explicaţia vine din dispariţia de pe piaţă a zeci de producători, mărfurile putând deveni mai greu accesibile din cauza subproducţiei. Iar primul segment în care este de aşteptat să se producă un asemenea “seism”  este cel al mărfurilor imediat necesare omului. Alimentele.

Totuşi, faptul că avertismentul emis de japonezi vizează, din zona Uniunii Europene (afectată serios de criza mondială), doar România şi Bulgaria, ridică un mare semn de întrebare. Pentru că, în cazul unei crize datorate reducerii drastice şi imediate a resurselor alimentare, avertismentul ar trebui să vizeze întreg spaţiul euopean.

În fapt, în România resurse alimentare se vor găsi şi pe termen mediu (graţie importurilor intercomunitare), dar tendinţa de creştere a preţurilor, care va fi surmontată relativ uşor de ţările dezvoltate, ar putea avea efecte catastrofale asupra noastră, dar şi a Bulgariei, unde nivelul de trai se găseste la limita subzinstenţei din cauza lipsei de bani. Căci, o ţară în care locuitorii trăiesc practic de pe o zi pe alta, cu resursele financiare deja dijmuite de facturi şi dări către stat, o ţară în care ponderea din venituri destinată alimentelor a scăzut considerabil, situaţia ar putea derapa uşor.

În fapt, vorbim de riscul intrării într-un cerc vicios. Unul pe care deja îl întrezărim prin realitatea faptului că, puşi faţă în faţa cu o populaţie care nu îşi mai permite decât alimentele de minimă subzistenţă, producătorii au renunţat la mărfurile costistoare, cu preţuri de producţie mari şi având un grad mare de perisabilitate în timpul perioadei de vânzare. Iar scădera ponderei acestor produse pe tarbe, determinată de lipsa de cerere de pe piaţă (produsă la rândul ei de scăderea masivă a veniturilor şi creşterea facturilor şi dărilor consumatorilor), nu ar face altceva decât să accentueze spirala.

Or, în condiţiile în care criza alimentară va fi generată în primul rând de costurile în creşterea a importurilor, soluţia ar fi reîntorcerea spre producătorul intern. Mai ales în condiţiile de azi, când importăm 70 la sută din alimente, în timp ce  3,5 milioane de hectare de pământ zac nelucrate.

Totodată, la noi criza alimentelor ar putea fi şi o urmare a măsurile aberante luate de guvernanţi. În primul rând cele legate de reducerea şi chiar eliminarea subvenţiilor din agricultură, care determină, pe de o parte, închiderea de activităţi şi disponibilizări de personal, cu două efecte ce se cumulează într-o spirală a viciului (scăderea ofertei de mărfuri interne şi reducerea puterii de cumpărare a celor daţi afară), iar pe de altă parte, acolo unde firmele rezistă, creşterea inerentă a preţurilor.

De aceea, o soluţie ar fi sprijnirea producţiei interne prin reducerea TVA-ului la toate produsele alimentare româneşti. Dar aici ar trebui să avem curajul să înfruntăm Uniunea Europeana în cazul în care aceasta ar obiecta. Pe acelaşi şablon care ne-a fost “împărtăşit” nouă: acela că la vremuri de criză se impun soluţii speciale.

E drept, răspunsul din piaţă, în speţă acoperirea nevoii de alimnete, ar putea întârzia, deoarece tendinţa de creştere a preţului la alimente din acest an (care a dus la scăderea vânzării de produse în pieţe) i-a făcut pe mulţi dintre agricultorii rămaşi în joc să renunţe la culturile clasice.

 

CEZAR ADONIS MIHALACHE