~Cezar Adonis Mihalache: „Remanierea «băsesciană», o hidră în oglindă“

Remanierea nu ar fi acum decât o altă decizie luată în batjocură. O măsură care ar arunca însăşi rostul ei în derâdere. Adică, exact ceea ce urmăreşte preşedintele Traian Băsescu. „Jucătorul” care s-a îngrijit să discrediteze toate instituţiile statului, manipulând oameni şi concepte.

Remanierea este un concept esenţial într-un sistem democratic. Este mijlocul prin care se pot repara acele părţi ale mecanismului politic (şi economic) care funcţionează atât de defectuos încât ameninţă însăşi integritatea sistemului. Când însă sistemul de guvernare este alterat pe de-a întregul, remanierea nu mai este de nici un folos.

Traian Băsescu ştie acest lucru. Dar mai ştie şi faptul că, manipulând astfel de concepte în momente cheie, poate discredita însăşi valorile care stau la abaza actualului sistem economic şi politic al României.

În fapt, preşedintele terfeleşte acum conceptul de remaniere. Voit. Îl face inutil şi mai bate un cui în gardul aşa-ziselor neajunsuri ale democraţiei, demonstrându-i, nu-i aşa?, ineficienţa ca sistem de ocârmuire.

Într-un fel, opoziţia a sesizat această mişcare. Şi nu marjează, asemenea unora dintre analiştii media, la activarea mecanismului de reamaniere. Pentru că nu-i vede sensul. Nu vede rostul înlocuirii doar a jumătate din „poamele” din lada guvernării. Şi are perfectă dreptate.

Totuşi, şeful statului forţează, chiar şi împotriva evidenţelor, fluturarea conceptului de remaniere. Or, în condiţiile în care este clar că doar simpla remaniere nu va îndrepta răul politic care guvernează acum ţara, iar şeful statului este conştient de limitele la care a ajuns structura PDL-UDMR în furnizarea de oameni şi soluţii, afişarea intenţiei de reamaniere nu face decât să decribilizeze şi acest ultim instrument de corecţie a felului de a guverna a unei puteri. Pentru că nu poţi remania un singur ministru al cabinetului Boc IV fără a pune problema înlocuirii întregii osaturi.

E simplu! Legaţi ombilical de Cotroceni, nu este suficientă doar alungarea unora, ci trebuie daţi afară cu toţii. De la ministrul sănătăţii, care a rămas pironit în fotoliul său chiar şi pe fundalul infernului de la maternitatea Giuleşti, la şeful Transporturilor, rămas şi el pe funcţie nu numai după ce au deraiat trenurile, dar şi când locomotivele au început să explodeze practic sub picioarele conductorilor. Ar trebui dat afară şi ministrul Muncii, pentru incompetenţa de care a dat dovadă în creionarea noii legislaţii privind drepturile de autor. Iar lucrurile nu se opresc aici. Ar trebui schimbat şi ministrul Agriculturii, al cărui nume nu-l ştie nimeni, ar trebui dat afară şi ministrul Culturii, care nu a miscat un deget în apărarea actorilor, ba, mai mult a iniţiat o masivă restructurare a instituţiilor de cultură din ţară. Despre Vasile Blaga, ce să mai spunem? Nu se poate găsi un capăt de aţă al unor fapte utile pentru ţără, ci numai neimplicare. De la nesancţionarea iredentiştilor din Ardeal, până la degringolada din sistemul pe care îl conduce. Ar mai fi şi ministrul Turismului, mare cheltuitor de fonduri publice, ori Sebastian Vlădescu, ministrul care, când nu vorbeşte în metafore doar de el înţelese (ori nu intimidează ziariştii), anunţă sforăitor „succesurile” guvernării.

Toţi aceştia ar trebui daţi afară, nu pentru faptul că nu au avut bunul simţ de a-şi prezenta demisiile după producerea unor catastrofe în sistemele pe care le conduc, ci pentru că nepriceperea, neruşinarea, îngâmfarea au supurat într-o plagă pe cale să devoreze ţara dinlăuntru ei.

În alte condiţii, reamanierea ar fi fost poate o supapă prin care puterea putea să refuleze o parte a nemulţumirilor şi neajunsurilor produse societăţii. Acum însă sacrificarea unor pioni nu mai este de nici un folos. De data aceasta, întreaga hidră trebuie eliminată, nefiind de ajuns doar strivirea unora dintre capetele care au înfricosat ţara.

CEZAR ADONMIS MIHALACHE