~Al. Stănciulescu-Bârda: „Vremea vorbelor de bine“

În Patagonia a trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odată, demult-demult, pe când puricele se încălţa cu papuci de nouăzeci şi nouă de ocale de fier şi sărea până deasupra norilor, vremea când nu aveai voie să vorbeşti decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alături, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine şi apoi plasa şi te pescuia când îţi era lumea mai dragă. Adevărul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru şi minciună. Ceea ce dincoace de Alpi era adevăr, dincolo de Alpi era minciună. Musai!

Am găsit o Istorie a filozofiei apărută prin 1953, în prefaţa căreia spunea că  adevărul este stabilit de miliţie. Corect, nu?  Dacă scriai, dacă vorbeai, ba chiar dacă gândeai, trebuia să ai permanent o atitudine „pozitivă”, „constructivă”, să preamăreşti  întotdeauna faptele planetare ale conducătorului „iubit”, să-l tămâiezi cu toată fiinţa ta, cu toată puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplăcut şi-ţi azvârlea un oscior.

Ziarele şi revistele trebuiau să-i pomenească numele de un anumit număr de ori pe fiecare pagină, cu citate din el şi din înţelepciunea lui, altfel nu apăreau. Fiecare carte trebuia să aibă ceva în ea, care să-i aducă osanale, altfel nu apărea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia să fie marcată de preamărirea  eroului veacurilor. Fumul preamăririlor, al jertfelor de  cuvânt şi de duh i se aduceau şi ziua şi noaptea.

A venit un cutremur şi dumnezeii de aur cu picioare de lut s-au dărâmat, parcă n-ar mai fi fost. Au crezut patagonezii că au venit alte vremuri, că a fost descătuşat spiritul, gândul, sufletul. Au crezut sărmanii că pot gândi liber, că pot vorbi liber, că pot scrie liber, că au voie să nu vorbească numai de bine. Au crezut să pot spune chiar şi adevărul. Au fost câţiva ani, când a părut că e o perioadă de haos, de vid de putere, în care poţi spune orice, că tot nu te ia nimeni în seamă. Şi s-au spus multe! S-a spus chiar şi adevărul. Din păcate, s-au vehiculat în Patagonia aşa de multe minciuni, încât adevărul, desculţ şi zdrenţuit, a părut mai degrabă un copil al străzii şi lumea l-a socotit ca atare şi i-a aruncat câte ceva de mâncare sau de îmbrăcăminte. Prea puţini l-au luat în serios. Credeau că Adevărul va veni pe norii cerului încărcat de slavă, întru sunetele trâmbiţelor îngereşti, aşa cum sperau iudeii că avea să vină Mesia. Nu l-au acceptat  zdrenţuit, desculţ prin praful drumurilor, dispus să fie pălmuit, batjocorit, huiduit şi răstignit. Mai marii zilelor l-au împroşcat cu noroi de sub roţile gipurilor, au asmuţit pe el rotvaielerii şi pitbulii  sălbatici, care le păzeau palatele, l-au ciuruit cu minciuni care mai de care mai colorate şi mai gogomănate. L-au compromis  cât nu a putut cuprinde mintea omului obişnuit, aşa încât Adevărul a devenit un măscărici bun de dus la circ.

Dacă spui Adevărul şi nu vorbeşti de bine pe cine trebuie, eşti gonit la marginea societăţii, eşti pălmuit de câte ori vrea neicanimeni  să-ţi arate ce „poate” muşchii lui. Te loveşte pe tine, îţi loveşte părinţii, soţia şi copiii, te umileşte şi te batjocoreşte, te dă afară din serviciu şi din casă, te lasă fără pâine şi fără izmene, te face să-ţi iei lumea-n cap, să regreţi că nu te-ai dus cât mai departe de Patagonia. Te face să înţelegi, că nu poţi să exişti decât dacă faci parte din haită, sau numai dacă vorbeşti de bine!

Romanii ne sfătuiau cu două milenii şi mai bine în urmă: „de mortuis nisi bene”,  adică „despre morţi numai de bine!” Cine are urechi de auzit să audă, că altfel… e vai de capul lui!

Pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Scrisoare Pastorală Nr. 174

12 februarie 2010