~Alex Berca: „Viaţa şi calitatea ei“

Au trecut peste 200 de ani de când economistul englez Thomas Robert Malthus (1766-1834), a emis teoria ce îi poartă numele, referitoare la diferenţa dintre creşterea populaţiei Globului în progresie geometrică şi cea a asigurării hranei populaţiei, care creşte numai în progresie aritmetică.

Din momentul în care a fost emisă această teorie (aproximativ 1798), şi până astăzi, ea a fost şi continuă să fie un măr al discordiei şi al unor lungi şi controversate opinii, între diferiţi specialişti din domenii direct sau indirect legate de viaţa oamenilor:t sociologi, medici, biologi, economişti demografi, filozofi arhiecţi, sau specialişti în mediul înconjurător.

În 1968, Dr Paul Ehrlich, biolog la Stanford University (SUA), autor al cărţii „The Population Bomb”, a făcut unele predicţii similare cu cele ale lui Malthus, arătând că pe la sfârşitul secolului 20, se va putea constata că aproximativ un bilion de oameni pe Glob, vor murii de foame.

Cartea Doctorului Ehrlich, a avut un ecou fantastic şi întreaga mass medie americană a comentat-o timp îndelungat.

Cu toate că predicţiile lui s-au dovedit eronate, el a fost considerat ca unul dintre marii experţi în problemele demografice, ale mediului înconjurător şi a calităţii vieţii.

În general cei ce au fost şi sunt împotriva concepţiei maltusianiste şi a

Dr. Ehrlich, care susţineau necesitatea folosirii unor metode pentru reducerea numărul populaţiei de pe întregul Glob, cum ar fi soluţia războaielor, au fost categorisiţi ca fiind nişte pacifişti naivi.

Pe de altă parte, susţinătorii unor teorii marxiste, considerau teoriile maltusianiste sau a neo-maltusianiştilor, ca fiind total ne fondate, false sau chiar reacţionare.

Un profesor de filozofie din Bucureşti, prin anii ‘60, considera teoria maltusianistă drept o teorie ”pur capitalistă” şi complet ireală, întrucât spunea el: „nu poate exista un asemenea raport matematic între o funcţie cu creştere exponenţială şi una cu creştere geometrică”.

Cât de mult se pricepea profesorul de filozofie marxistă la matematică, era discutabil.

Că teoria maltusianistă era ireală, este de asemeni discutabilă întrucât pe Glob există multe ţări în care creşterea populaţiei se manifesta printr-o evoluţie geometrică şi după unele prognoze îşi va continuă această evoluţie şi în viitor.

În acelaş timp marxişti considerau că nu creşterea populaţiei era un factor periculos în evoluţia socială ci distribuţia inegală a diferitelor resurse. Ei susţineau că mulţi oameni au mai mult decât ar avea nevoie să mănânce în timp ce foarte mulţi sunt flămânzi.

Sărăcia şi foametea, spuneau ei ar putea fi eliminate printr-o redistribuire a resurselor existente, între toţi membrii societăţii.

Asemenea puncte de vedere au fost aplicate zeci de ani în fostele ţări din lumea comunistă, luându-se bunuri dele cei bogaţi şi distribuindu-le săracilor.

Naţionalizarea fabricilor, expropierea terenurilor agricole ale moşierilor şi creerea gospodăriilor colective, s-au dovedit până la urmă ca fiind un adevârat fiasco. După căderea comunismului în Rusia şi în fostele ţări satelite din Europe de Est, s-a revenit la politica privatizării, care s-a dovedit pe parcursul a sute de ani ca fiind un motor şi un impuls al dezvoltării economice.

Frumoasa poveste a lui Robin Hood, are un caracter educativ pentru copii, dar nu pentru dezvoltarea economică a unei societăţi.

Concepţia maltusianistă şi a neo-maltusianiştilor (printre care a fost şi a Dr. Ehrilch) au la bază unele realităţi dar au şi o mulţime de erori. Asemenea teorii nu au luat în calcul un element esenţial şi anume acela al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii în general şi al tehnologiilor agricole în special.

Practica ultimilor decenii a dovedit că prin introducerea unor metode moderne de lucru a terenurilor arabile, prin introducerea irigaţiilor şi a fertilizării solului, se pot obţine recolte mult mai mari pe unitatea de hectar agricol şi ca atare se poate asigura hrana populaţiei.

Experienţa unor ţări cum ar fi China sau Brazilia confirmă afirmaţia de mai sus.

În India aplicarea principiilor aşa numitei „Revoluţii verzi”, şi-au găsit cu succes aplicabilitatea în special în perioada 1955-56 şi apoi în anii care au urmat decadei anilor ‘80.

Indiferent de opiniile pro sau contra concepţiei maltusianiste, statisticile oficiale prezentate de către diferite instituţii oficiale, guvernamentale specializate pe probleme demografice, confirmă faptul că faţă de mijlocul secolului al 17-lea, de exemplu, când populaţia Globului era de aproximativ 550 milioane locuitori, în 1870 se dublase, iar de atunci şi până în prezent a crescut de aproximativ cinci ori.

Unele date statistice oficiale confirmă că numai în ultimii 25 de ani numărul locuitorilor Globului a crescut într-un ritm de circa 3% anual

În prezent populaţia Globului este apreciată la peste 6,3 bilioane locuitori.

Fondul Monetar Internaţional împreună cu Banca Mondială au prezentat recent date din care rezultă evoluţia populaţiei Globului între 1960 şi începutul acestui secol, precum şi prognoza populaţiei până în anul 2050, apreciend că populaţia va ajunge la peste 9 bilioane locuitori.

Ca atare, teoria lui Malthus nu poate fi total neglijată; ea trebuie să constituie un element de referinţă pentru guvernele acelor ţări în care creşterea excesivă a populaţiei poate constitui un element de îngrijorare. În mod special este vorba de China,. India, Africa şi unele ţări ale Americii de Sud.

Iată cum se prezintă ritmul creşterii populaţiei pe diverse regiuni ale lumii:

Milioane locuitori % de creştere Continentul 1850 1950 1998 2025 faţă de 1998 Asia 801 1.381 3.604 4.965 1,5 Africa 111 222 763 1288 2,5 America Latină 38 162 500 697 1,8 Europa 208 292 728 715 -0,1 America de Nord 26 166 301 376 0,6 Fostul teritoriu al URSS 76 180 N.I. N.I. N.I. Oceania 2 13 30 40 1,1

Sursa: Population Reference Bureau, World Population Data Sheet (Washington, D.C. 1998).

N.I.- Nu există informaţii oficiale

Specialiştii în domeniul demografiei, consideră că fenomenul suprapopulaţiei este reprezentat de creşterea numărului de copii în raport cu totalul populaţiei.

Confirmând această opinie, o statistică prezentată de Population References Bureau. arată următoarea situaţie:

		(În %)
Populaţia	Pe Glob	În U.S.A.
Sub 15 ani	32	22
Între 15 şi 64 de ani	62	47
Peste 65	6	31

Asemenea informaţii îşi pot găsi utilitate în momentul în care se stabilesc necesităţile pentru alocarea fondurilor şi a spaţiilor necesare pentru şcoli, locuri de muncă spitale ş.a. precum şi pentru asigurarea fondurilor necesare pensilor destinate persoanelor în vârstă.

Alte statistici confirmă că în fiecare secundă se nasc cinci oameni şi mor doi ceea ce înseamnă că trei oameni reprezintă creşterea populaţiei.

Atunci când se discută despre această creştere, trebuie luaţi în consideraţie şi alţi factori care sunt deosebit de importanţi. Nu numai numărul naşterilor şi al deceselor, ci şi factorul dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei medicale precum şi creerea legislaţiei care se ocupă de asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare atât pentru copii, asigurând scăderea mortalităţii infantile, precum şi creştereas mediei de vârstă a populaţiei adulte.

În prezent numai ¼ din populaţia Globului (aproximativ 1,5 bilioane oameni trăiesc în ţări unde în medie hrana este asigurată pentru a satisface nevoile fiziologice, unde mortalitatea infantilă este relativ scăzută (aproximativ 25/1000 de locuitori), unde media de vârstă a populaţiei adulte atinge sau depăşeşte 70 de ani şi unde gradul de educaţie este de 100%.

Pentru celelelte ¾ din populaţia Globului (aproximativ 4,5 bilioane oameni), condiţiile vieţii sunt mult mai dificile. Majoritatea populaţiei trăieşte în mizerie, în nenumărate cazuri, fără apă, lumină şi căldură. Analfabetismul sau semianalfabetismul sunt dominante, iar media de viaţă este cu cel puţin 3 decade mai redusă .

Cei care locuiesc în ţările slab dezvoltate supravieţuiesc printr-o hrană cu mult sub limitele uneia adecvate, din punct de vedere al caloriilor şi al celorlalte elemente nutritive comparativ cu locuitorii ţărilor dezvoltate economic.

Statisticile FAO şi ale altor organisme internaţionale care urmăresc fenomenele mondiale privind mijloacele de subzistenţă , au confirmat pe parcursul ultimilor

decenii marea discrepanţă existentă între diferitele ţări, dezvoltate şi a celor sub dezvoltate, dar nu au venit cu nici un element suplimentar sau vre-o soluţie practică în vederea rezolvării acestei situaţii.

Iată cum se prezintă situaţia consumului zilnic de calorii pe cap de locuitor în diferite continente.

Sursa: United Natons FAO, 1990, pg.289-290

Pentu China, India, Africa şi unele ţări din America Latină, asigurarea cu hrană a populaţiei nu este numai o problemă legată de cultivarea suprafeţelor de teren arabil. Lipsa apei, a unor sisteme moderne de irigaţii, gradul ridicat de poluare a apei, lipsa unor utilaje moderne de lucru al pământului constituie impedimente ale dezvoltării agricole.

În acelaş timp în multe ţări s-a manifestat în special în ultimul secol, o acţiune intensă de transformare a unor întinse terenuri arabile în terenuri destinate construcţiei de întreprinderi pentru sute sau mii de salariaţi, cu loturi enorme pentru parcaje de automobile, construcţia unor mari cartiere de locuinţe şi a unor noi oraşe megalopole.

Practic fenomenul industrializării şi al urbanizării au afectat şi continuă să afecteze dezvoltarea agriculturii.

Acelaş lucru se întâmplă de sute de ani cu defrişarea sălbatică a pădurilor, fără să se ţină sema că acestea constituie un element de mare echilibru al mediului

înconjurător. Pădurile au rolul de a proteja solul (prin fixarea stratului relativ subţire al solului fertil), aerul (prin absorbirea bioxidului de carbon şi creşterea procentuală a oxigenului) şi apei (prin regularizarea cursului răurilor).

În ipoteza în care ţările în curs de dezvoltare şi cele subdezvoltate, vor primii un suport financiar din partea unor organizaţii şi organisme financiare internaţionale, precum şi din partea unor mari investitori, se vor putea asigura construcţia unor sisteme de irigaţii şi utilizarea unor mijloace moderne de lucru al pământului, ce va permite creşterea substanţială a recoltelor şi asigurarea într-o cantitate suficientă a hranei pentru a dispare flagelul lipsei hranei pentru zeci şi sute de milioane de oameni.

Indiscutabil că hrana este un element esenţial al vieţii, dar întrebarea este dacă ea reprezintă unicul element ce poate conta în aprecierea calităţii vieţii.

O veche vorbă din bătrâni spunea: “nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim”- în aceste condiţii care ar fi răspunsul la întrebarea ce determină de fapt adevârata calitate a vieţii?

Pentru stabilirea unui sens cât mai real al acestui concept, se poartă de zeci de ani tot felul de discuţii la toate nivele politice, economice şi academice. S-au scris zeci şi sute de studii, au fost create institute de cercetări specializate în acest domeniu care îşi dedică activitatea în stabilirea unor răspunsuri şi a unor soluţii cât mai adecvate privind ridicarea nivelului calitativ al vieţii oamenilor.

Într-un raport al ONU privind calitatea vieţii, se arăta că acest concept este determinat de existenţa pe termen lung, în cantitate suficientă şi de o calitate adecvată a resurselor de apă, aer, teren şi spaţiu în general şi de materii prime în special.

Raportul ONU analiza calitatea vieţii prin prisma elementelor componente ale vieţii insăşi.

Alte surse informaţionale, se referă la satisfacţiile (sau nesatisfacţiile) personale în legătură cu condiţiile culturale şi intelectuale, precum şi cu elementele legate de grija pentru asigurarea sănătăţii, a condiţiilor socio-economice şi diferitele activităţi, fizice, sociale, mentale şi altele ce le desfăşoară în mod cotidian o persoană, o families sau o colectivitate.

După cum este firesc, această concepţie, are diferite sensuri şi valenţe pentru diferiţi indivizi sau colectivităţi.

Ceea ce pentru o persoană sau pentru un colectiv de oameni reprezintă un element deosebit al calităţii vieţii, pentru alte personae sau colectivităţi poate să nu aibă acelaşi sens sau aceeaşi valoare.

În unele cazuri, calitatea vieţii poate fi considerată ca un rezultat al unei anumite situaţii economice, a unui succes (sau insucces) în carieră sau afaceri şi care asigură sau nu, un anumit grad şi nivel de comfort.

În acelaş timp, nu trebuie neglijat nici aspectul prin care succesul în activitatea ce o desfăşoară o persoană, fără înţelegerea sensului real al ideii de calitate a vieţii, nu are un efect pozitiv asupra vieţii persoanei respective sau a familiei acesteia.

Satisfacţia realizării unei averi nu înseamnă întotdeauna şi realizarea unei calităţi a vieţii.

Vechea butadă , “cu bani nu poţi cumpăra fericirea”, are un sâmbure de adevăr,în special când se referă la condiţiile specifice ale unei persoane dintr-un anumit mediu sau dintr-o anumită ţară.

Calitatea vieţii trebuie înţeleasă nu numai în sensul existenţei ei la un anumit moment dat al vieţii ci într-o perspectivă pe termen lung.

Aşa cum spunea un expert în domeniu,: “…dacă privim viaţa ca pe un drum şi ne bucurăm pe tot parcursul ei, atunci viaţa însăşi va avea o densitate şi ne va oferi un suport pentru aprecierea calităţii ei”.

Pentru a parafraza această ideie, fără a renunţa la conceptul ei filozofic, trebuie să agreem că în esenţă calitatea vieţii poate fi determinată numai în momentul în care realizăm un echilibru al multor aspecte şi condiţii în care trăim şi de care putem beneficia în mediul care ne înconjoară zi de zi.

Un asemenea echilibru se manifestă odată cu începutul procesului educativ al unui copil şi evoluează odată cu vârsta, parcurgând diferitele faze ale activităţilor pe care le desfăşoară în mod cotidian. Acest echilibru se crează în directă relaţie cu asigurarea unor condiţii civilizate de viaţă desfăşurate într-un mediu adecvat.

La toate acestea trebuie adaugate şi condiţiile pentru asigurarea drepturilor umane, care au fost şi continuă să fie un element important în viaţa oamenilor şi în asigurarea calităţii vieţii lor.

După cum se poate vedea problema calităţii vieţii este la fel de complexă ca şi viaţa însăşi; ea poate fi analizată şi trebuie privită prin prizma multiplelor aspecte şi sensuri pe care le are.

Ori cât de ample ar fi preocupările pentru studierea, înţelegerea şi găsirea unor soluţii optime pentru ridicarea ştachetei calităţii vieţii, nu este deloc uşor de a epuiza nici măcar parţial acestă problematică.

Nici prezentul punct de vedere nu îşi propune să epuizeze acest subiect, ci numai să puncteze unele dintre aspecte ce ar putea constituii la un anumit moment dat, jaloane de referinţă pentru viitoare discuţii sau studii mai ample.

Mediul înconjurător

In urmă cu câteva decade au fost create tot felul de instituţii şi institute de cercetări a căror tematici se axau pe problemele calităţii vieţii.

În Statele Unite de exemplu, un asemenea centru de cercetări numit Grupul Calver-Henderson, a stabilit un set de 12 indicatori care reflectau evoluţia calităţii vieţii populaţiei americane.

Analizând mediul înconjurător, ca unul din factorii importanţi ai calităţii vieţii, grupul de studii amintit, arăta că în 1998, peste 105 milioane de americani (38,5%), trăiau în zone cu un nivel foarte mare al poluării aerului şi apei.

Alarmat de informaţiile furnizate de acest grup de studii, guvernul american a votat legea privind Protecţia Mediului Înconjurător şi care prin activitatea unor organisme specializate de sub conducerea Agenţiei pentru Protecţia Mediului Înconjurător (APMI), a avut unele efecte pozitive, dar încă insuficiente faţă de realele nevoi ale reducerii poluării, cu care se confruntă Statele Unite.

În acest sens, APMI, a prezentat recent date din care rezultă progresele înfăptuite în SUA în ultimile decade şi care constă în scăderea procentului celor ce locuiesc în zone poluate, dela circa 49,5% (în anul 2000) la 19,6% (în 2008).

Cea mai mare parte a poluării se referă la ozon şi la efectele negative asupra sănătăţii oamenilor prin grave iritaţii ale aparatului respirator.

În Europa şi în mod specific în Uniunea Europeană, circa 74% din populaţie trăieşte în oraşe cu mai mult de 5000 de locuitori şi de aceea nevoia dezvoltării urbane este deosebit de importantă. Prin politica sa, UE caută să încurajeze îmbunătăţirea mediului prin eliminarea poluării. În acest scop a fost instituit ca un stimulent, Premiul „Capitala verde a Europei”. O comisie formată din reprezentanţii diferitelor guvene ale UE a analizat rolul pe care îl au autorităţile locale şi modul în care îşi aduc contribuţia la rezolvarea acestui obiectiv.

Începând din anul 2010, un oraş european va fi selectat în fiecare an şi va primii titlul de Capitala verde a Europei. Acest premiu se conferă oraşului care:

a atins standardele ecologice stabilite la nivelul întregii UE

este implicat în proiecte ambiţioase de protejare a mediului

poate devenii un model şi pentru alte oraşe europene.

Un asemenea premiu semnifică dorinţa şi capacitatea oraşului respectiv de a rezolva problemele de mediu pentru a îmbunătăţii calitatea vieţii cetăţenilor săi şi pentru a reduce impactul negativ asupra mediului în general.

Referindu-se la acest Premiu, Stavros Dimas, comisar al EU pentru mediu, afirma: „… sper că acest premiu ne va ajuta să transformăm oraşele noastre în locuri prospere unde va fi o plăcere să trăieşti şi să munceşti”.

După aprecierea comisiei UE, Stocholm şi Hamburg, vor fi primele oraşe care se vor bucura de acest titlu. Capitala Suediei va fi Capitala verde a Europei în anul 2010 iar Hamburg va prelua ştafeta în anul 2011.

Juriul UE a fost impresionat în mod special de programul extensiv al oraşului Stocholm pentru creşterea calităţii vieţii printr-un sistem perfecţionat de purificare a apei, reducerea zgomotului, un sistem integrat de gestionare a deşeurilor, reducerea aglomeraţiei şi creerea multor arii recreaţionale, cum ar fi plajele şi parcurile cu locuri special amenajate pentru copii.

O problemă deosebit de importantă cu care se confruntă marile oraşe în special şi care au efecte negative asupra sănătăţii, sunt gunoaiele produse de oameni.

În condiţiile dezvoltării şi extinderii marilor oraşe cu milioane de locuitori şi al extinderii industrializării, problema rezidurilor casnice şi industriale, legată de colectarea şi depozitarea lor devine o problemă vitală.

După date statistice şi calcule realizate de instituţii specializate, fiecare locuitor din oraşele europene „produce” zilnic peste 1,5 Kg. gunoi. În cazul SUA această cantitate este estimată la 5 sau chiar 6 Kg.

Procesul incinerării gunoaielor rezolvă numai parţial problema asigurării salubrităţii zonelor populate. Marea majoritate a maselor plastice ca şi obiectele din metal (diferite cutii de băuturi răcoritoare sau hrană) se regăsesc în foarte multe locuri destinate recreerii oamenilor. În acelaş timp atmosfera este încărcată de gazele emanate prin inginerarea gunoaielor şi care afectează mediul ecologic şi sănătatea oamenilor.

Nu întâmplător oraşe cum sunt: San Paulo, Ciudat de Mexico, Detroit, Calcuta, Los Angeles, New York şi încă multe altele se numără printre cele în care procentul celor bolnavi datorită afecţiunii căilor respiratorii şi chiar a cancerului pulmonar este deosebit de ridicat.

Apa –un element vital

Alături de hrană şi aer, apa joacă un rol enorm în viaţă. Apa, după afirmaţia unor literaţi, este viaţa în sine. Apa este sângele Pământului. Dacă dispare apa, dispare Pământul

97% din apă este sărată şi ea se găseşte în oceane.

Numai 3%. din apă este proaspătă

Populaţia Globului are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru diversele activităţi economice, numai 1% din volumul de apă dulce (provenită din răuri, fluvii, lacuri şi din unele pânze freatice). Această cantitate de apă ar fi suficientă pentru asigurarea nevoilor de consum.

Două aspecte esenţiale se pun atunci când este vorba despre acest elemnt vital.

Pe de o parte, apa ca şi alte resurse naturale, este foarte neuniform răspândită pe Glob, iar pe de altă parte, o mare parte devine din ce în ce mai mult poluată( în special din cauza apelor uzate, menajere sau industriale).

Un singur exemplu oferă o imagine mai clară asupra acestei situaţii. Apa mărilor şi oceanelor este afectată de foarte multe ori de accidentele maritime ale vaselor care transportă petrol sau prin depozitarea unor reziduri chimice.

Efectele directe ale acestei poluări se regăsesc în poluarea florei, faunei şi a vieţii oamenilor.

Chiar dacă la prima vedere pare a fi un fapt imposibil, trebuie înţeles că există un raport direct între creşterea populaţiei şi consumul de apă.

Necontrolarea permanentă a acestui raport poate crea o enormă dificultate în aprovizionarea populaţiei cu apa necesară vieţii.

Nu întâmplător la Kyoto(Japonia), s-a ţinut conferinţa mondială pe problema apei.

În August 2002 a avut loc la Johannesburg (Africa de Sud), o întâlnire internaţională la care participanţii au votat pentru ideia de creştere a numărului oamenilor care să aibă acces la apa proaspătă şi s-a propus ca până în anul 2015 să se reducă la jumătate numărul celor care nu au acces în prezent la condiţiile sanitare de bază.

ONU declarase anul 2003 ca Anul Internaţional al apei proaspete.

În anul 2004 la Evian (Franţa), la întâlnirea grupului celor 8 ţări dezvoltate din lume (G8), ca punct cheie pe ordinea de zi a fost discutarea problemei accesului

oamenilor la apă potabilă şi s-au reiterat planurile de realizare a acestui deziderat.

Preocupările actuale pe plan mondial, pentru găsirea soluţiilor optime de satisfacere a consumului de apă sunt cu mult în urmă faţă de necesităţi.

După aprecierea Consiliului Mondial al Apelor, investiţiile pentru rezolvarea problemei apei pe plan mondial s-ar cifra în jurul sumei de 180 bilioane dolari anual.

În ipoteza în care guvernele statelor dezvoltate cu ajutorul forurilor financiare internaţionale nu vor putea rezolva această problemă majoră mondială, s-ar putea să asistăm la izbucnirea unor conflicte internaţionale al căror cauze vor fi reusrsele de apă şi nu cele legate de energie (petrol).

Informaţii primite de către Administraţia din Washington, la începutul anului 2009, confirmă că pe teritoriul SUA circa 35% din lungimea răurilor şi 44% din suprafaţa lacurilor sunt poluate, creind mari probleme de sănătate celor ce înoată sau pescuiesc precum şi florei, faunei şi vegetaţiei din zonele contaminate.

Munca – mijloc al asigurării existenţei

Munca a fost şi este socotită ca un element esenţial atunci când se discută despre viaţă şi calitatea ei.

În urmă cu două secole, muncitorii americani ca şi alţii din multe ţări europene, lucrau câte 12 ore pe zi, timp de 6 zile pe săptămână.

Spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, cele 6 zile s-au redus la 5 zile ½, iar prin anii 30, s-a redus la 5 zile; cele 40 de ore de muncă săptămânală actuale sunt neschimbate de mai bine de jumătate de secol.

Preşedintele Roosevelt, a fost un susţinător acerb al ideii de reducere a numărului de ore de muncă la 30 de ore săptămânal, căutând astfel să reducă şomajul care luase mari proporţii din cauza crizei generale.

Puternica opoziţie a companiilor particulare, care erau în acelaş timp şi serioase suporturi financiare ale guvernului, au creiat prin armata mare de lobişti pe îi aveau la dispoziţie, o întreagă politică de presare a guvernului pentru ca imediat după terminarea Crizei, să se revină la cele 40 de ore săptămânal.

După cum se vede, au reuşit !

În foarte multe cazuri, indiferent că este vorba de muncitori sau profesionişti, orele de muncă zilnice, depăşesc cele 8 ore reglementare.

Dacă muncitorilor orari, li se plătesc orele suplimentare în raport cu legislaţia în vigoare (odata şi jumătate pentru munca peste opt ore din timpul săptămânii şi de două ori în cazul weekendului sau a sărbătorilor), personalului ne-orar (cu salariu lunar), nu li se plătesc orele suplimentare efectuate zilnic . În anumite cazuri speciale, de comun acord cu cei din conducere, pot uneori să primească

ceva timp liber.

În condiţiile speciale ale actualei recesi economice, pentru a face economi, unele companii nu mai acordă plata orelor suplimentare, dar în mod indirect, ele sunt cerute pentru a fi efectuate.

În general, americanii lucrează mai mult de 50 de ore pe săptămână.

Faţă de alte ţări în care se muncesc aproximativ 1500 de ore pe an, americanii muncesc 2000 de ore sau chiar peste acest număr.

Confirmând cele de mai sus, într-un editorial al revistei U.S.News & World Report, se menţiona că „Workaholic”, în America este de cele mai multe ori un compliment, a devenit un slogan. La întrebarea: ce mai faci?, vine imediat un răspuns scurt: „I am busy”!.

Graficul numărul de ore efectuate în America între 1900 şi 2000

Sursa: Biroul de Recensământ, Statistici istorice ale SUA

Anii ’70, au adus cu ei un nou fenomen care a influenţat în mod deosebit viaţa americanilor şi calitatea ei: intrarea femeilor în activitatea economică.

Iniţial acest fenomen a avut un character sporadic, femeile ocupând locuri de muncă cu program redus; ulterior programul de lucru al acestora s-a transformat în program normal de minimum 8 ore pe zi.

La început acest fenomen a fost considerat pentru America drept o formă de manifestare a politicii feministe, de egalitate în drepturi între sexe. Ulterior s-a dovedit ca o adevărată necesitate, salariul femeilor, chiar mai mic decât al bărbaţilor, a reprezentat un suport substanţial la viaţa familiei.

O mulţime de specialişti sociologi, medici, educatori şi din alte profesii, au apreciat că în condiţiile în care ambii părinţi lucrează cu program complet de 8 ore pe zi, pot apare o mulţime de probleme ce afectează în mod negativ viaţa copiilor, neglijarea educaţiei, a disciplinei şi a relaţiilor pe care le pot contacta.

În felul acesta este pusă sub un mare semn de întrebare întreaga calitate a vieţii familiei.

În condiţiile actuale ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei, a folosirii computerelor, şi ca atare a creşterii productivităţii muncii, s-ar putea ca şi orele de muncă să se reducă, în felul acesta redându-se familiei timpul necesar pentru educaţia copiilor sau pentru participarea părinţilor la unele activităţi extraşcolare, sau pentru rezolvarea unor probleme ale comunităţii.

Literatura de specialitate privind organizarea muncii prezintă unele date din care rezultă că încă mai există multe categorii de personal care nu au opţiunea de a lucra mai puţine ore zilnic.

Cele mai multe locuri de muncă sunt considerate cele cu program regulat de 8 ore, iar unele care sunt considerate ca fiind de jumătate de normă(4 ore pe zi), au retribuţii scăzute şi nu oferă nici un fel de beneficii (vacanţe, asistenţă medicală, nu există aprecierea vechimii în muncă şi nu oferă nici un fel de oportunitate de promovare).

În ipoteza în care cei ce lucrează în locuri cu jumătate de normă ar fi trataţi în mod similar cu cei ce lucrează o normă întreagă şi ar avea salarii egale (desigur corespunzător numărului de ore efectuate), beneficii şi şanse de promovare, foarte multe personae, în special femeile, ar prefera să lucreze în astfel de programe.

O mulţime de informaţii, prezintă unele date despre motivele pentru care multe femei trebuie să lucreze numai programe cu jumătate de normă.

Iată cum se prezintă un graphic al acestor motive pentru salariaţii din SUA:

După cum se vede, unele persoane sunt nevoite să lucreze în programe cu orar redus din diferite motive personale sau pentru că nu au găsit locuri de muncă cu program normal de 8 ore şi unde au toate beneficiile asigurate.

Dealungul decadei anilor ’80, uniunile muncitoreşti olandeze, de exemplu, în cooperare cu cele mai multe companii, au ajuns la înţelegeri de reducere a orelor de muncă, menţinând salariile şi beneficiile pentru cei ce se încadrau în asemena progranme de activitate.

Ca un prim rezultat al acestei acţiuni, proporţia celor ce au preferat asemnea programe de lucru a crescut dela 21% cât a fost la începutul decadei la peste 36% în 1996,

În acelaş timp, procentul şomajului a scăzut drastic, iar astăzi Olanda are unul dintre nivelurile cele mai scăzute de şomaj din întreaga Europă şi constituie un model pentru multe ţări europene şi din alte colţuri ale lumii.

În Franţ, întreprinderile primesc un suport din partea statului dacă acceptă să reducă media orelor de lucru cu cel puţin 15 sau 20% şi să angajeze noi salariaţi în completarea celor cu programe reduse de muncă.

De asemeni în Franţa s-a creat un program separat de subvenţii din partea statului pentru companiile care asigură programe reduse ca timp de lucru, părinţilor cu copii mici.

Populaţia activă în Europa

Ocuparea şi crearea unui număr corespunzător de locuri de muncă pentru toţi cetăţenii apţi de muncă a fost ani de zile o preocupare fundamentală a UE.

Faţă de anii’50 cînd mai mult de 20% din populaţia UE lucra în agricultură şi aproximativ 40% în industrie, în prezent numărul celor ce muncesc în agricultură a scăzut simţitor în timp ce numărul celor ce lucrează în sfera serviciilor a crescut.

Statisticile UE prezintă următoarele date privind evoluţia ocupării forţei de muncă pe diverse sectoare de activitate:

(în %)

Sectorul de activitate	1998	2006
Industrie	27,5	25
Agricultură	7,8	6,4
Servicii	64,7	68,6

Sursa:Eurostat, conturi naţionale, medie anuală,

2007

După cum rezultă din statisticile oficiale, în 2006 peste 64,3% din populaţia aptă de muncă a UE, a avut un loc de muncă asigurat. Nivelul cel mai ridicat al ocupării forţei de muncă a fost înregistrat în Danemarca, iar cel mai scăzut  a fost

în Polonia.

Iată situaţia ocupării forţei de muncă în unele dintre ţările UE în 2006:

(în %)

Sursa: Eurostat, sondaj privind forţa de muncă ocupată ,2006

În condiţiile manifestării crizei globale, nici ţările UE nu am fost ocolite de acest fenomen. Efectele imediate s-au manifestat în primul rând prin creşterea masivă a celor care şi-au pierdut locurile de muncă.

În acelaş timp au fost afectaţi foarte mulţi dintre cei care cu mai mulţi ani în urmă veniseră în ţările Europei occidentale din diverse colţuri ale lumii pentru a găsi de lucru.

Câţiva ani Europa a avut un standard ridicat de ocupare a forţei de muncă şi

acest aspect a atras diferite categorii de muncitori şi profesionişti. În present aceştia trebuie să se reîntoarcă în ţările de unde au venit sau să caute alte ţări unde să poată lucra

Rata şomajului în unele ţări ale UE în 2006:  (în %)

Sursa: Eurostat, sondaj privind forţa de muncă ocupată ,2006

Rata şomajului afectează bărbaţii şi femeile din categoria mijlocie de vârstă.

Sursa: Eurostat, Sondaj privind forţa de muncă,media anuală pentru 27 de ţări din UE

Aplicarea princiilor democratice, în special când este vorba de asigurarea unor locuri de muncă şi de retribuţia corespunzătoare, are şi ea mari limitări chiar şi în ţări care se pretind a fi foarte democrate.

Şi în UE ca şi în SUA, retribuţia femeilor este în medie mai mică decât cea a bărbaţilor, pentru munci similare şi cu aceleaşi calificări.

Cu toate că la începutul noului mileniu această disproporţie scăzuse dela 17% în 2000, la 15% în 2005, ea încă se menţine la valori ridicare în special în unele ţări printre care în Estonia şi în Cipru. În aceste ţări femeile câştigă cu 25% mai puţin decât bărbaţii.

În ipoteza în care UE intenţionează să reducă actuala situaţie a şomajului şi să crească procentul populaţiei active, vor fi necesare asigurarea unor condiţii de lucru şi remunerări care să constituie adevărate stimulente, în special pentru femei.

Vacanţele – o necesitate şi un drept bine meritat

Nu cu mult timp în urmă, ziarul The Los Angeles Times, a publicat o informaţie din care rezulta că în medie americanii au 16 zile de vacanţă dar cea mai mare parte a lor îşi consumă numai 14 zile.

Mass media europeană şi din alte colţuri ale lumii confirmă că vacanţele încep dela 4 săptămâni pe an.

Iată care este numărul zilelor de vacanţă în diverse ţări din lume:

Sursa: Economic Policy Institute World Almanach, and The Boston Globe July 8, 2001

Se poate remarca faptul că, americanii au cele mai puţine zile de vacanţă, cu

toate că numărul de ore lucrate de ei, este cu mult mai mare în comparaţie cu multe ţări din lume.

Efectul unei asemeni disproporţii a timpului liber destinat vacanţelor, se reflectă în starea sănătăţii, în viaţa de familie şi indirect asupra condiţiilor economice ale industriei turismului naţional şi internaţional.

În SUA pentru a obţine o săptămână de vacanţă în plus trebuie să fi în aceeaşi întreprindere de peste 5 ani. În condiţiile recesiilor economice şi a reducerii de personal, chiar dacă un salariat are cei 5 ani de activitate în acelaş loc de muncă, dar şi-a pierdut locul de muncă, la noua întreprindere unde se angajează, trebuie s-o ia dela început cu numărarea anilor de muncă pentru obţinerea unei săptămâni în plus de vacanţă.

O situaţie similară se petrece şi în ipoteza în care un salariat părăseşte din alte motive o întreprindere – el îşi pierde vechimea care i-ar da dreptul la o săpătmână în plus de vacanţă.

Din acest punct de vedere, americanii s-au obişnuit să considere vacanţele drept un cadou din partea şefului sau al întreprinderi şi nu ca o necesitate şi un drept bine meritat.

Când se analizează evoluţia turismului naţional şi internaţional, în special după, actul criminal al teroriştilor din 11 Septembrie 2001, se remarcă o scădere masivă a acestei industrii, datorită insecurităţii, situaţiei economice şi a creşterii şomajului cu efect direct asupra lipsei de bani şi în plus datorită numărului redus de zile de vacanţă.

Din date statistice recente (11 Mai 2009), prezentate de Associated Press, reieşea că numărul americanilor care îşi vor lua vacanţe în vara anului 2009, se va reduce drastic. Unul din trei americani şi-au anulat vacanţele din lipsă fondurilor destinate acestor planuri

Un sondaj de opinie organizat de către AP-Gfk Poll, arată ca numărul celor ce vor pleca în vacanţă în acest an a scăzut dela 49% (cât a fost în 2007) la 42%.

Referindu-se la destinaţiile de vacanţă, sondajul de opinie a evidenţiat că 12% vor rămâne acasă, 67% vor face scurte drumuri într-un stat alăturat de unde locuiesc şi numai 19% vor face drumuri în afara Statelor Unite. Sondajul a evidenţiat de asemeni că 23% dintre cei ce vor pleca în vacanţe preferă să stea pe timpul vacanţei la prieteni sau familie în loc să închirieze camere la hotel.

Pentru foarte mulţi profesionişti sau pentru cei din conducerea unor companii, nici zilele de vacanţă ca atare, nu pot fi socotite ca fiind întradevăr complet relaxante.

Agăţaţi de telefoanele celulare şi de mini computere, aceştia îşi dedică o bună parte din timpul lor de vacanţă, fiind permanent în contact cu compania pentru care lucrează, sau rezolvând unele treburi ale companiei; asta numindu-se “vacanţă activă”!

Întrebarea este dacă aceasta poate fi considerată ca o viaţă fericită?. Se poate socoti această parte a vieţii ca o manifestare a calităţii ridicate a vieţii?

Nu cu mult timp în urmă, Profesorul de ştiinţe economice Richard Layard, dela London School of Economics, a prezentat un punct de vedere deosebit de interesant şi original privind noţiunea de fericire, în contextual vieţii şi al

calităţii ei.

Fericirea a fost analizată nu prin prisma creşterii veniturilor sau a creşterii PNB pe cap de locuitor ci ca un efect al obiceiurilor şi mentalităţii oamenilor, care se adaptează rapid şi uşor la schimbările standardului lor de viaţă.

Creşterea veniturilor, spunea Profesorul Layard, îi face pe oameni fericiţi, pentru un timp. După trecerea acestui timp fericirea dispare, întrucât oamenii se obişnuiesc cu noul lor standard de viaţă şi nu li se mai pare ceva deosebit, sau cum s-ar spune “o adevărată fericire”.

Exemplul pe care l-a dat Profesorul Layard, era acela referitor la introducerea sistemului central de încălzire.

În urmă cu peste 40 de ani, un asemnea sistem de încălzire era considerat ca un adevărat lux şi cei care şi-au putut permite din punct de vedere finaciar să-l aibă, se puteau considera”fericiţi”. Astăzi un asemnea sistem de încălzire este un element firesc al confortului şi îl poate avea oricine fără nici un efort financiar deosebit. În asemnea condiţii sentimental de “fericire” s-a diminuat într-atâta încât nu mai poate fi considerat drept “o fericire”.

Acelaş lucru, se poate aplica la tot felul de bunuri pe care le posedă o persoană sau o familie şi care favorizează nişte condiţii de viaţă civilizată, specifică secolului în care trăim: apa caldă, aerul condiţionat, posesia unui automobile, un televizor color cu ecran din ce în ce mai mare , un computer sau un telefon celular.

Paradoxul acestei situaţii poate fi concluzionat, după părerea Profesorului Layard, la următoarea idee: “când cineva devine bogat, el pare să fie fericit; dar dacă întreaga societate devine mai bogată, nimeni nu mai poate considera acest fapt drept o fericire”.

Putem considera în acest sens că asigurarea necesităţilor zilnice (locuinţa, mâncarea, educaţia, asigurarea unor mijloace civilizate de transport, diferitele mijloace de relaxare, ş.a.) stabilite printr-un raport între venituri şi cheltuieli şi care oferă un standard de viaţă confortabil unei personae sau unei familii, marchează sensul real al vieţii şi calităţii ei.

În condiţiile actuale economice criteriile de apreciere a satisfacerii nevoilor cotidiene trebuie corelate cu ratele inflaţiei şi cu nivelul texelor  ce se aplică într-o anumită perioadă de timp, într-o ţară.

În felul acesta se poate stabili un element esenţial al calităţii vieţii şi anume costul vieţii.

Un asemenea indicator economic poate oferi imaginea unui anumit loc unde se poate trăi cu cheltuieli mai mici, putându-se astfel aprecia cât de scump sau cât de ieftin este un oraş comparativ cu altul, sau o ţară comparativ cu alta.

Din acest punct de evedere statisticile oficiale prezentau în luna Martie 2008 ca cele mai scumpe oraşe din lume: Londra,Oslo, Dublin, Moscova,Copenhaga, Tokio şi New York.

La polul opus erau indicate cele mai ieftine oraşe din lume: Johannesburg, Bucureşti, Kiev, Manila, Tripoli, New Delhi, şi Teheran. Asemenea statistici sunt stabilite pentru perioade destul de scurte,ele depinzând de anumite criterii social-economice şi politice, existente la un anumit moment dat.

Calitatea vieţii în România

În dorinţa de a se alinia altor ţări în care există o permanentă preocupare pentru ridicarea calităţii vieţii, în România după Revoluţia din 1989, s-a creat un Institut de cercetări pentru Calitatea vieţii (pe lângă Academia Română- Institul de Cercetări Economice).

Cercetările întreprinse de acest institut urmăresc o paletă foarte largă de aspecte ale calităţii vieţii printre care: condiţiile de viaţă, educaţia, securitatea familiei, volumul şi calitatea informaţiilor primite din partea mass-mediei, calitatea transportului în general şi al celui urban în mod special, posibilităţile de distracţii, participarea la diferite activităţi cu caracter religios, politic şi de altă natură.

Din datele obţinute pe baza răspunsurilor la sondajele de opinie efectuate de acest institut în urmă cu circa 10 ani au reieşit următoarel concluzii:

(în %)

Opinia referitoare la:	Foarte rău	Rău	Satisfăcător	Bun	Foarte bun
Venitul familial	16,7	33	36,5	12,3	0,6
Condiţiile de lucru	2,9	9,7	17,7	21,6	1,7
Calitatea transportului	13,4	20,9	27,3	33,7	1,4
Calitatea mediului înconjurător	4,2	11,2	27,5	49,3	6,2
Posibilităţile de distracţii	14,8	29,3	28,7	20,3	1,2
Informaţiile dela mass-medie	1	5	23,7	56,4	9,7

La data când a fost lansat acest sondaj de opinie, chiar dacă cei intervievaţi nu mai riscau să fie arestaţi şi chestionaţi de către organele de miliţie sau securitate, pentru răspunsurile “anti-statale, sau anti-partinice”, majoritatea celor intervievaţi nu cunoşteau sau nu înţelegeau exact ce reprezintă condiţii civilizate, normale ale unei vieţi şi în ce consta calitatea ei.

Chiar dacă la data sondajului încă se muncea în condiţiuni care erau departe de cele mai potrivite,şi comparativ cu perioada de dinaintea Revoluţiei cînd iarna lumea stătea cu paltoanele pe ei şi cu mănuşi în mână, majorităţii celor intervievaţi (21%) li se păreau că aveau condiţii bune de lucru. Chiar dacă în continuare mijloacele de transport şi drumurile pline de gropi creau mari probleme transportului urban , peste 1/3 din cei intervievaţi (33,7%) erau mai puţin pretenţioşi şi considerau că se călătorea în condiţiuni “bune”.

Chiar dacă salariile erau în continuare cu mult sub nivelul care ar fi putut acoperi preţul ridicat al diferitelor produse alimentare şi nealimentare şi ca atare existau probleme legate de asigurarea nevoilor personale şi ale familiei, 36,5% dintre cei intervievaţi considerau că salariile lor sunt satisfăcătoare.

Situaţia s-a menţinut în aceleaşi condiţii mulţi ani de zile.

În luna Noiembrie 2008 salariul mediu ajunsese la 1,296 lei (360 Euro) cu 15% mai mult decât a fost în luna August a aceluiaş an, iar în Februarie 2009 ajunsese la 1358 lei noi.

Chiar şi cu aceste creşteri consecutive, încă nu se pot acoperi cheltuielile medicale şi celelalte legate de nevoile zilnice ale unei familii.

Felul modest de viaţă al poporului român la care se adaugă şi spiritual de optimism sunt factori care-i ajută să depăşească cu mai mare uşurinţă dificultăţile vieţii cotidiene atât pentru cei din mediul urban cât şi din cel rural.

Referindu-se la marile dezechilibre existente încă în economia românească, Comisia Europeană a recomandat Administraţiei dela Bucureşti, de a continua cu mai multă hotărîre procesul de consolidare a finanţelor publice, urmărind în acelaş timp calea reformelor economice. Asemenea preocupări, după opinia Comisiei UE vor permite într-un timp relative scurt alinierea veniturilor populaţiei României la nivelul veniturilor medii din UE:

Alte aspecte legate de calitatea vieţii printre care: accesul la educaţie, posibilitatea de a avea un loc de muncă corespunzător pregătirii şi experienţei, precum şi posibilităţile de afirmare au fost piese de o deosebită importanţă în volumul de informaţii culese prin sondajul amintit.

Sondajul s-a adresat unui panel larg al publicului din ţară, de diferite vârste şi calificări tocmai pentru a se putea desprinde concluzii cât mai apropiate de realitatea existentă.

Prezentăm mai jos rezultatele acestui sondaj de opinie.

(în %)

	Foarte scăzut	Scăzut	Satisfăcător	În creştere	Foarte ridicat
Accesul la educaţie	8,1	23	33,1	23,9	2,3
Posibilitatea de afirmare	15,7	39,5	24,8	8,4	0,3
Posibilitatea de a obţine un loc
de muncă corespunzător	29,8	43,1	14	6,7	0,6

În urmă cu câţiva ani presa română publica unele informaţii despre unele aşa numite şcoli de tip ghetou, care funcţionau în Bucureşti.

În articol se dădea drept exemplu Grupul şcolar Dimitrie Gusti, din secorul 5 al oraşului, unde criteriile privind calitatea vieţii copiilor care trebuiau să înveţe aici lipseau cu desăvârşire. În acest grup şcolar, sălile de clasă erau dărăpânate, băncile erau murdare, pereţii erau plini de egrasie, pardoselile erau rupte, catedrele erau demolate. Acestea erau condiţiile care se ofereau elevilor care veneau zi de zi la acest grup şcolar.

La 21 August 2007, o serie de informaţii prezentate în internet, ofereau imagini similare şi din alte şcoli. Printre şcolile amintite erau cele din comuna Tărâtu şi din comuna Poiana Cristei din judeţul Vrancea. 84 de elevi nu mai aveau unde să înveţe întrucât prin tavane nigea, ploua şi bătea vântul, iar pereţii stăteau gata să se probuşească.

Ani de zile, aşa cum afirma un cadru didactic, „educaţia a fost privită ca fiind Cenuşăreasă economiei”.

Multe cadre didactice, unele cu vechime de peste 30 de ani, nu se mai plângeau de condiţiile mizerabile de muncă şi continuau să-şi desfăşoare activitatea didactică cu o deosebită dăruire.

Condiţii similare grele încă mai există în întreaga ţară.

Aşa se explica dece peste 64% dintre subiecţii intervievaţi despre accesul la educaţie, le socoteau ca fiind foarte scăzute sau eventual satisfăcătoare .

După Revoluţie, cu toate speranţele privind schimbarea condiţiilor de învăţământ, ani de zile s-au tergiversat soluţiile de îmbunătăţire a vieţii elevilor.

De asemeni, ani de zile s-a manifeastat o înfrânare a dorinţelor de afirmare a tineretului. Momente de confuzie generală şi concepţia înrădăcinată de zeci de ani, în care se gâtuiseră orice intenţii de iniţiative, aşteptându-se numai directive din partea forurile superioare, i-a reţinut pe foarte mulţi dela acţiuni prin care ar fi putut să se afirme.

În asemena condiţii nu a fost de mirare că un număr mare de tineri absolvenţi de învăţământ superior tehnic şi economic, au plecat în străinătate căutând oportunităţi în Europa occidentală şi în Statele Unite.

Ani de zile după Revoluţie învăţământul se menţinea ancorat în concepţiile comunismului. România ocupa locul al şaptelea cu un scor de 29.9 puncte într-un clasament referitor la calitatea capitalului uman.

După opinia multor specialişti în domeniul educaţional insuccesul şcolar se referea la trei cauze esenţiale:

Cauze de natură familială:

creşterea numărului de familii dezorganizate

lipsa unor condiţii necesare vieţii (hrană,îmbrăcăminte,

încălţăminte,spaţiu de locuit)

lipsa controlului din partea unor părinţi supra ocupaţi în

activitatea lor

lipsa legăturii părinţilor cu şcoala (cu profesorii şi cu

dirigintele clasei)

Cauze de natură fiziopsihologică:

tulburări fiziologice (senzoriale, cum ar fi auditive sau

vizuale)

tulburări psihosociale (conflicte cu normele etice şi sociale)

Cauze de natură pedagogică:

calitatea necorespunzătoare a organizării şcolare

baza tehnico-materială necorespunzătoare

evaluarea subiectivă a elevilor care a influenţat în mod

negativ prin demobilizarea lor la învăţătură

Desigur că multe dintre aceste cauze au un carcater foarte subiectiv, depinzând de cei care au făcut parte din panelul celor intervievaţi (profesori, elevi sau părinţi). Fiecare încercând într-un fel sau altul să explice nereuşita învăţământului din cauze independente de persoana respectivă.

Din acest punct de vedere merită apreciată iniţiativa programului Pro Tv ( “TU ştii ce mai face copilul tău ?”) prin care se încearcă o reflectare a situaţiei actuale din familiile şi şcolile româneşti. O asemenea iniţiativă ar merita o largă extindere întrucât numai pe această cale s-ar putea impune anumite reforme in diverse domenii ale vieţii de zi cu zi şi care până la urmă vor determina poziţia pe care Romania va trebuii s-o aibă ca o soră demnă în rândul familiei europene.

Au trecut aproape două decade în care au început să apară zori unui nou spirit dedicat învăţământului.

În anul 2006, ziarul Bună ziua Braşov, prezenta date din care reieşea că după ani de zile în care nu se întîmplase nimic, învăţământul din Braşov primise zeci de milioane de lei (noi), pentru reabilitări, reparaţii capitale, realizarea unor grupuri sanitare în interiorul şcolilor din mediul rural şi alte îmbunătăţiri.

Pentru anul 2007, se prevedea obţinerea în continuare a unui suport fianciar substanţial destinat îmbunătăţirii izolărilor termice şi montării unor centrale termice în şcoli.

Laboratoarele de chimie, biologie şi fizică au primit noi dotări cu echipamente moderne, ceea ce în mod firesc se aşteaptă să se remarce într-un mod pozitiv în nivelul calitativ al educaţiei şi în creşterea calităţii vieţii elevilor.

Activităţile desfăşurate după orele de muncă şi cele dela sfărşit de săptămână au constituit un capitol separat al cercetărilor desfăşurate de Institul pentru studierea calităţii vieţii.

Rezultatele cercetărilor au provenit din răspunsuri referitoare la unele activităţi cum ar fi:

Excursiile la sfârşit de săptămână

Mersul la biserică

-Participarea la activităţi politice

Iată rezultatele acestor intervieuri:

(în %)

Activităţi după orele de lucru	Nu	Uneori	Deseori
Excursii la sfărşit de săptămână	82	13,1	3,9
Mers la biserică	23,5	50,2	25,8
Participarea la activităţi politice	95,5	2,4	1,2

Peste 95% dintre subiecţii intervievaţi, fiind suprasaturaţi de activitatea politică la care au fost obligaţi să participe zeci de ani, au răspuns în mod categoric că nu sunt interesaţi de asemenea activităţi.

Preferinţele celor intervievaţi s-au îndreptat mai mult spre biserică, unde de asemeni, zeci de ani li s-a interzis participarea şi au fost îndoctrinaţi despre rolul „otrăvitor”, „anti-social” şi total „apolitic” al bisericii.

Pentru o perioadă destul de lungă excursiile de sfărşit de săptămână au fost evitate mai mult din lipsa de bani decât din dorinţa de a fi în mijlocul naturii pentru câteva ore.

Chiar dacă intrarea în UE a determinat o serie de facilităţi în ceea ce priveşte uşurinţa de mişcare între ţările membre ale acestei uniuni, prea puţini sunt cei ce vor şi au posibilitatea de a beneficia de aceste facilităţi.

La sfărşitul lunii Ianuarie 2007, ziarul „Telegrafonline.ro”, a prezentat rezultatele unui studiu efectuat la cererea Autorităţii Naţionale pentru Tineret, referitor la situaţia tineretului din România şi a modului în care tinerii îşi petrec timpul liber.

Rezultatele studiului confirmau opiniile tineretului care considerau că în anul 2006 au trăit mai prost decât în 2005, nu au încredere în instituţiile publice şi ca atare nu participă la activităţile societăţii civile.

Majoritatea tinerilor au tendinţa să plece din ţară pentru a căuta locuri de muncă, mai bine plătite.

Cu toate că 40% dintre cei intervievaţi considerau că viaţa s-a îmbunătăţit în anul 2006, faţă de 2005, jumătate dintre ei au afirmat că nivelul lor de trai nu a cunoscut nici o îmbunătăţire.

In ce priveşte folosirea timpului liber, majoritatea celor intervievaţi au lăsat clar să se înţeleagă că teatrul este o activitate dispărută de pe lista de opţiuni a adolescenţilor.Cel mai invocat mod de petrecere a timpului liber este televizorul pentru mai mult de 70% dintre tineri. Circa 35% mai merg la întălniri cu prietenii.

Faţă de anul 2005 cînd mergeau la asemenea întălniri zilnic, în anul 2006, aceste întălniri ocupă timpul numai odată pe săptămână,iat numărul celor care se întălnesc zilnic cu prietenii a scăzut cu 12%.

Peste o treime din tineri citesc ziare, fac sport sau merg în baruri, tot săptămânal. Jumătate din tineri merg în excursii doar odată pe an, iar 30% merg la cinenmatograf şi la teatru tot odată pe an. Ponderea celor care au afirmat că nu merg la spectacole de teatru a scăzut cu 9% faţă de anul precedent.

*

Concluzia care se poate desprinde din cele prezentate referitor la viaţa în sine şi la calitatea ei , indiferent pe ce meridian sau paralelă a Globului, se desfăşoară, este aceea că dela individ la individ şi dela familie la familie, în funcţie de educaţie şi de aspiraţii, viaţa şi calitatea ei diferă.

Fiecare este conştient că nu se pot schimba anotimpurile, timpul şi nici efectele forţelor naturii, sau genele cu care se nasc şi uneori nici gândurile oamenilor.

Ceea ce ar fi posibil de schimbat este câte ceva din viaţa fiecărui om, pentru a o face cât mai bună şi mai frumoasă.

Trebuie să fim conştienţi că viaţa este prea scurtă ca să nu ne bucurăm de ea.

Străbunii noştri au fost deosebit de înţelepţi şi aveau un foarte mare sens al vieţii atunci cînd spuneau: „trăieşte-ţi clipa” !

Cred că filozoful Disraeli avea dreptate absolută cînd spunea: „Life is to short, to be little”!.

Gândindu-ne la noi şi la cei ce ne înconjuară, poate ar trebui să preluăm aceste gânduri şi să le aplicăm în viaţa de zi cu zi.

ALEX BERCA