~Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Taxă pe altar şi trotuar“

Într-o seară, pe un post de televiziune, se desfăşura o emisiune sub acest generic. Proaspătul deputat Silviu Prigoană se bătea cu pumnul în piept, că a descoperit soluţia, care să scoată ţara din criză. Atât titlul emisiunii, cât şi idealul deputatului expus cu atâta siguranţă m-au făcut să mă opresc la acel post şi să dau ascultare. Deputatul pretindea că este autorul unui proiect de lege, pe care urma să-l depună la parlament în următoarele zile. Respectivul proiect de lege propunea să se introducă impozitul asupra Bisericii şi asupra … prostituatelor. Alăturarea celor două, Biserica şi femeile de moravuri uşoare, sau, cum spunea titlul, altarul şi trotuarul, era profund jicnitoare. De dragul rimei se făcea o adevărată profanare a celor sfinte. Despre înfiinţarea caselor de prostituţie şi impozitarea activităţilor de acolo am mai scris în această publicaţie, sub titlul Vacile stăpânirii. Mă voi opri aspra celui dintâi aspect.

Domnul Silviu Prigoană era mândru, parcă ar fi descoperit roata sau apa de băut şi ar fi salvat omenirea de la moarte. În realitate, se vedea de la o poştă că stimabilul nu cunoştea domeniul pe care-l aborda, pe care-l batjocorea.  Era o minciună că Biserica în special şi cultele în general nu au fost impozitate până acum. Să fim serioşi! Din 1976 sunt preot, am avut gestiune şi ştiu ce înseamnă lună de lună grija pentru plata impozitelor. Se poate întâmpla să întârzii la o înmormântare. Lumea se supără, te ceartă şi te iartă, dar nu ai voie, pentru nimic în lume, să întârzii cu plata impozitului. În perioada 1948 – 1970 erau preoţi, – şi poate mai sunt şi azi -, care achitau din salariul soţiilor impozitul şi asigurările sociale lunare pentru salariul ce li s-ar fi cuvenit. Nu aveau bani în cont, dar, pentru a avea continuitate în serviciu, făceau o donaţie fictivă, în sensul că scoteau chitanţă pe o sumă oarecare, pe care le-ar fi donat-o preotesele pentru parohie şi mergeau apoi şi achitau impozitele şi celelalte angarale. Făceau statul de plată şi semnau că şi-au ridicat salariul ce li s-ar fi cuvenit, dar în realitate totul era fictiv, cu excepţia impozitelor. Acelea erau reale.

Biserica şi cultele au plătit, de asemenea, întotdeauna, impozit pentru manopera la lucrările executate la locaşurile de cult sau la alte obiective ale lor(case parohiale, garduri, cimitire etc.). Înainte de 1989 la aceste plăţi s-a achitat doar impozitul propriu-zis, fie că a fost în cotă fixă, fie în cotă progresivă.  De câţiva ani, Biserica şi cultele au fost obligate ca la aceste plăţi să mai achite, pe lângă impozitele propriu-zise, şi impozitele pentru asigurările sociale, pentru sănătate, pentru şomaj.  S-a ajuns la situaţia aberantă că, dacă faci o plată unui muncitor ziler, care ţi-a făcut o lucrare oarecare, să plăteşti în paralel, pentru impozit, asigurări sociale, şomaj şi sănătate o sumă care este aproape egală cu cea pe care i-ai dat-o muncitorului respectiv.

În 1982 aveam lucrări la biserica de la Malovăţ. A venit căpitanul Ghimpău, şeful Poliţiei Economice a judeţului şi m-a somat să mă prezint într-o jumătate de oră cu actele bisericii la postul de miliţie al comunei. A verificat aproximativ două ore foaie cu foaie din gestiune. A urmărit, aşa cum mi-a spus la sfârşitul anchetei, trei aspecte: provenienţa materialelor, identitatea muncitorilor, plata impozitelor la sumele achitate acestora. Ce-i drept, la sfârşitul anchetei mi-a strâns mâna şi m-a felicitat, dar tot aşa de bine se putea întâmpla să găsească şi situaţia în care să strângă mâinile amândouă ale preotului cu… cătuşele.

Aşadar, înainte de 1989 şi până acum câţiva ani nu s-au achitat cote pentru asigurările sociale, şomaj şi sănătate la plăţile efectuate muncitorilor sezonieri. De câţiva ani se percep  asemenea impozite şi cultelor.

Un alt impozit care s-a aplicat cultelor încă înainte de 1989 a fost şi cel pe circulaţia mărfurilor. Se ştie că înainte de 1989 mărfurile în general şi materialele de construcţie în special aveau două preţuri. Unul era preţul de producţie şi pe acesta îl plăteau unităţile de stat, ceapeurile, diverse asociaţii şi altul era preţul de vânzare sau de cooperaţie, pe care-l plăteau particularii şi unităţile de cult. Un sac de ciment se vindea particularilor şi cultelor cu 50 lei, iar celeilalte categorii de beneficiari(unităţile de stat) i se vindea cu aprox. 17 lei. Parohiile erau socotite ,,asociaţii obşteşti” şi nu beneficiau de acele facilităţi.

Ca să înţelegem mai bine, precizăm că anul trecut, 2009, Parohia Malovăţ, deşi nu a avut decât doar câteva lucrări de întreţinere la biserici, a plătit pentru aceste lucrări şi pentru salarii un impozit de 18.105 lei. În bani vechi asta înseamnă o sută optzeci milioane una sută cinci lei. Pe primele şapte luni ale anului 2010, aceeaşi parohie a plătit 9.050 lei, adică nouăzeci milioane  cincizeci lei vechi. Știe Domnul Prigoană acest lucru?

Ar mai fi de impozitat locaşurile de cult, bisericile propriu-zise. Ele au fost scutite de la impozit şi de comunişti. Ar mai fi de impozitat terenurile. Buun! Dacă este cazul, bisericile vor plăti şi aceste impozite pe locaşurile de cult şi pe terenuri. Nu cred că aceasta va scoate ţara din impasul economic în care se află!

Deputatul cu pricina propunea să se introducă în biserici casele de marcat. Propunea să fie obligate bisericile să dea bonuri pentru fiecare lumânare vândută. Dar evidenţa lumânărilor a fost întotdeauna la mare cinste. O ţine protoieria, o ţine parohia. Lumânările sunt vândute parohiilor cu factură şi chitanţă, parohiile trebuie să dovedească faptul că au făcut venit cantitatea de lumânări ridicată prin chitanţă de încasare. Gestiunea parohiilor este verificată anual de revizorul contabil al eparhiei şi de protopop. Ce-i drept, nu se dă chitanţă pentru fiecare lumânare, ci se scoate o singură chitanţă la sfârşitul lunii pe kilogramele de lumânări vândute. Pentru plăţile la servicii preoţii sunt obligaţi să elibereze chitanţe. Cine n-o face, poate răspunde penal! Lumânările, tămâia, cruciuliţele, cărţile religioase au fost scutite prin lege de impozit, atât de comunişti, cât şi de guvernele postdecembriste!  Asta-i situaţia!

Poate dacă s-ar fi documentat mai bine în prealabil, Domnul Prigoană n-ar fi riscat să-şi terfelească imaginea publică cu astfel de subiecte. Problemele ţării sunt mult mai serioase  şi cer mult mai multă seriozitate în abordarea lor.

AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA