~Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Ziua de odihnă“

Au apărut calendarele pe 2011. Am în față câteva exemplare editate de mai multe eparhii din țară. Observ cu surprindere în toate o modificare a organizării tradiționale a materialului cuprins într-un calendar creștin ortodox. E vorba de poziția zilei de Duminică în ordinea zilelor săptămânii. În noile calendare ziua de Duminică este prima în săptămână, așa cum era până acum ziua de Luni. Deschid la întâmplare televizorul și iată că nimeresc la o emisiune, în care tocmai se comentează acest fapt. Este contactat purtătorul de cuvânt al patriarhiei și i se cer cuvenitele explicații. Omul încearcă să explice, dar argumentele  lui nu conving pe nimeni, așa că problema rămâne în coadă de pește.

Ziua de odihnă este una dintre cele mai controversate deosebiri confesionale între creștini și evrei, cât și între creștinii ortodocși, catolici și unii dintre protestenți, pe de o parte și cultele neoprotestante pe de altă parte. Evreii și cultele neoprotestente(sectarii sau pocăiții) serbează ziua de Sâmbătă, fiindcă pe aceasta o socotesc a fi ziua a șaptea din săptămână. Dumnezeu a creat lumea în șase zile și a șaptea s-a odihnit, iar aceea zic ei că a fost ziua de Sâmbătă. Tot aceștia spun că serbează ziua de Sâmbătă, fiindcă sâmbăta au ieșit evreii din robia egipteană și babiloniană. Ortodocșii, catolicii, greco-catolicii și o parte din protestanți serbează Duminica, fiindcă duminica a înviat Mântuitorul Iisus Hristos. Învierea Lui a fost cea mai mare minune care s-a petrecut vreodată pe pământ, ea constituind temeiul credinței noastre și granția învierii noastre. Noi am socotit Duminica drept ziua a șaptea în ordinea zilelor săptămânii, dar ea este cea dintâi între celelalte zile ale săptămânii, datorită importanței sale. Cât privește ziua de odihnă a lui Dumnezeu, problema e discutabilă. În Biblie nu scrie că Luni a făcut Dumnezeu cutare și cutare parte a creației, Marți a făcut asta și asta și așa mai departe, așa că sâmbătă S-a odihnit. În Biblie spune că ,,în ziua întâia…, în ziua a doua…, în ziua a treia”. Așadar, dacă ar fi început creația joia, a șaptea zi ar fi fost miercurea. Zilele creației menționate în Biblie nu sunt zile calendaristice. Ele sunt niște perioade mari, niște epoci geologice, care pot să dureze mii de ani. Biblia era scrisă pentru oameni simpli. Dacă ar fi vorbit, spre exemplu, despre  pleistocen, cuaternar și alte asemenea epoci, n-ar fi înțeles-o nimeni. Vorbind însă despre ziua întâia, ziua a doua, Biblia a fost înțeleasă chiar și de oamenii cei mai simpli și neînvățați. Așadar, acele mențiuni din cartea Facerii nu ne precizează dacă ziua a șaptea a fost sâmbăta sau duminica. Faptul că evreii sărbătoresc sâmbăta fiindcă atunci au ieșit din robie, e treaba lor. Cinste lor că nu-și uită istoria și folosesc orice prilej pentru a și-o reîmprospăta. Argumentul celor ce sărbătoresc Duminica drept zi a Învierii este imbatabil și contrabalansează atacurile sectare. De două mii de ani am sărbătorit ziua de Duminică drept ,,Ziua Domnului”, zi de sărbătoare, de odihnă, de rugăciune, de slujbă și de fapte bune. Șase zile am lucrat, iar a șaptea, Duminica, ne-am îngrijit de ale sufletului, ne-am bucurat. Se înțelegea de la sine că Duminica este cea mai importantă zi a săptămânii, regina zilelor săptămânii. Cu toate acestea, ea își avea locul ei, bine stabilit în ordinea zilelor săptămânii. De la sfârșitul veacului al XVIII-lea, de când au început să apară calendarele, Duminica a avut un loc bine conturat în ordinea zilelor săptămânii. Nu cred că poate cineva să-mi prezinte un calendar vechi, în care Duminica să fie prima zi a săptămânii, ci nu a șaptea. Așa am învățat în școală, așa am învățat credincioșii mai bine de treizeci de ani de preoție prin predică, prin scris, prin emisiuni la radio și televiziune, așa am învățat elevii de la diferite școli la care am funcționat mai bine de douăzeci de ani. Acum, după noul aranjament al calendarului, unii mă vor întreba direct: ,,Părinte, când ai mințit? Înainte, sau după 1 Ianuarie 2011?” Alții mai delicați, mă vor întreba mai pe ocolite: ,,Părinte, când ai spus adevărul? Înainte, sau după 1 Ianuarie 2011?” Mai este ceva: în tradiția românească omul vrednic întâi muncește și după aceea se odihnește. Este greu să schimbăm mentalitatea și întâi să ne odihnim și după aceea să muncim. Fără îndoială, vor zice și ai noștri ca țiganul: ,,După ce-am cinat, nici la tata n-am lucrat!”

Am reținut din explicațiile purtătorului de cuvânt al patriarhiei, că un argument zdrobitor în susținerea noii poziții a zilei de Duminică ar fi ,,alinierea cu alte state, care o au demult trecută astfel în calendarele lor! Dădea exemplu în acest sens Grecia.”  Să mă ierte Dumnezeu și onoratele stăpâniri, dar un asemenea argument nici nu trebuia pus în discuție. Oare, tradiția de două mii de ani a poporului român nu are nici o valoare? E destul ca să ne facă unul sau altul cu ochiul și o aruncăm la coș? Ca preot cu oarecare vechime și activitate într-ale teologiei, consider că prin măsura luată, am făcut jocul evreilor și am dat apă la moară sectarilor. Nu era nevoie de o asemenea măsură în contextul unor tensiuni sociale destul de pronunțate, datorate crizei economice prin care trecem. Este ușor să iei niște măsuri de la birou, dar e greu să te confrunți cu realitățile de pe teren și în primul rând este strigător la cer să tulburi tradiția unui popor. Nu se sinchiseau celelalte popoare, dacă, vezi, Doamne, în calendarele noastre, ziua de Duminică rămânea așa cum a fost în ultimii două mii de ani. Aveau acele popoare problemele lor și, cu siguranță, nu erau  puține! De altfel, le aveam și noi pe ale noastre.

Sperăm că organele în drept vor reveni asupra acestei decizii și măcar din 2012 calendarele vor respecta tradiția înrădăcinată în teologia ortodoxă românească.

O legendă spune că undeva, în mijlocul unei mări, s-a scufundat o corabie. Au reușit să se salveze trei oameni. Ei au ajuns cu greu pe o insulă pustie. Acolo au tot așteptat până la adânci bătrânețe să vină cineva să-i caute. Nu fuseseră oameni religioși. Nu știau nici o rugăciune. Asprimea vieții pe insulă i-a făcut să devină religioși. Fiindcă nu știau nici o rugăciune, au compus ei una: ,,Trei noi, trei voi, miluiește-ne pe noi!” Asta era rugăciunea lor. O rosteau în cor, dar o rostea și fiecare în parte. Și asta zeci de ani! Când erau bătrâni și bărbile lor le atingeau genunchii, iată că la țărmul insulei lor a oprit o corabie. Din întâmplare, în corabie era și un episcop. Până când corăbierii au reparat corabia, pasagerii au coborât pe insulă. A coborât și episcopul. I-a găsit pe cei trei moșnegi. A intrat în vorbă cu ei. Au refuzat să se întoarcă pe continent. I-a întrebat de credința lor. I-au spus că nu știu decât rugăciunea menționată mai sus. Episcopul a folosit prilejul și a vrut să-i învețe Tatăl nostru. L-a repetat cu ei de multe ori, până l-au învățat. Episcopul era fericit, fiindcă realizase ceva în plan spiritual față de acei pribegi. A plecat corabia și moșnegii au rămas pe insulă. După aproape o zi de mers pe mare, cei din corabie au văzut în urma lor trei mogâldețe care se apropiau cu repeziciune. Erau cei trei bătrâni, care mergeau pe apă ca pe uscat. Se țineau de mână și rosteau într-una: ,,Trei noi, trei voi, miluiește-ne pe noi!” Uimiți, corăbierii au oprit corabia și au vorbit cu bătrânii. Ei s-au adresat episcopului și i-au spus că au uitat rugăciunea pe care i-a învățat. Episcopul, om înțelept și cu tact pastoral, a făcut repede un bilanț. Cei trei credeau în Sfânta Treime, erau conștienți că Sfânta Treime este alcătuită din trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care formează o singură ființă. Se rugau celor trei, dar li se adresa ca Unuia singur. Se rugau unul pentru altul. Rugăciunea lor avea efect, dovadă că ei ajunseseră la stadiul de sfințenie, făceau minuni, mergând pe mare ca pe uscat. Episcopul le-a zis:    ,,-Nu trebuie să mai învățați nici o rugăciune! E bună rugăciunea voastră! Ziceți-o cât mai des!” Atât le-a trebuit moșnegilor. Au pornit-o înapoi chiuind de bucurie, jucând și strigând în gura mare: ,,Trei noi, trei voi, miluiește-ne pe noi!”

Înțelept ierarh!  Cine are urechi de auzit să audă!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA