~Cezar Adonis Mihalache: „Adevărata faţă a crizei“

Încă nu este o certitudine, dar semnalele încep să ne îndrume spre folosirea ghilimelelor ori de câte ori vorbim de criza financiară şi economică. Şi asta nu pentru că nu am avea de a face cu o criză, căci, neîndoielnic, ea există, ci pentru că pare tot mai evident că avem de a face cu o situţie de derapaj impusă.

Semnalele de îndoială au venit în clipa în care falimentarul FMI şi-a anunţat, chiar la declanşarea „crizei” mondiale, disponibilitatea de a împrumuta ţările afectate. Iar siguranţa organismului în ceea ce urma să se întâmple era atât de mare încât fondul şi-a permis chiar să avanseze iniţiativa (şi nu propunerea) de a controla băncile centrale naţionale. Desigur, putem să ne gândim că a fost doar o încercare de a specula momentul, un exerciţiu de impunere prin care FMI, aflat într-un faliment al acordării de împrumuturi, voia să-şi vândă „marfa” aflată în ultimii ani pe stoc. Este vorba de împrumuturile sale extrem de scumpe. Al doilea semnal a venit în clipa în care Ungaria şi Bulgaria au primit de urgenţă un „ajutor” financiar din partea Uniunii, care nu putea să-şi lase propria bancă centrală în afara şansei de a-şi vinde marfa. România a declarat că nu are nevoie de împrumuturi şi atunci au început să apară efectele crizei. Pentru că, dacă refuzul de a apela la fondurile FMI putea fi privită ca o dovadă de fidelitate faţă de familia europeană, lipsa de inspiraţie de a solicita ajutorul financiar din partea băncii europene, odată cu mult mai dezvoltată membră a UE, Ungaria, nu putea să dea deloc bine. Băncile mondiale au bani, mulţi bani pe care trebuie să-i „vândă” (pe cât posibil, cât mai scump), iar criza poate fi privită ca o acţiune declanşată de lupta dintre principalele organisme mondiale de finanţare de a-şi vinde marfa (împrumuturile). O luptă sau un compromis al înţelegerii, al felului de împărţire al pieţii, deşi felul în care FMI a intrat peste segmentul băncii europene este în sine un semn de întrebare.

Deocamdată, noi am reuşit să ieşim din nou în evidenţă prin deciziile noastre ieşite din cadenţă ordinii (financiare!) mondiale. Ne-am împrumutat grosolan de scump când nu aveam nevoie de bani, ne-am îndatorat pentru mai nimic, iar acum, „zgârcenia” guvernanţilor de a apela la un ajutor-împrumut în rând cu lumea (aşa cum au făcut şi alte state pentru a scoate instituţiile financiare din criza de stoc în care se află, pentru că şi banii sunt, în final, o marfă) ne-ar putea costa mai mult. Cu un final predictibil, de apelare şi la banca europeană centrală, şi la FMI, dar şi la Banca Mondială.

De altfel, semnale pentru schimbarea conduitei noastre nu au întârziat să apară. Mai multe instituţii ne-au declasat pe diferite scări de raiting financiar, băncile româneşti importante au fost şi ele retrogradate, iar „criza” a început să-şi arate colţii prin valurile de disponibilizări, prin pauzele de producţie ale unor producători. Da, Ungaria nu va resimţi criza mondială prea dur pentru că a înţeles să plătească preţul cerut. Îndatorarea, de altfel destul de modică în raport cu perspectivele de revenire economică. La fel şi Bulgaria, Cehia şi chiar Serbia. Noi, însă…

În fapt, am fost deja sancţionaţi pentru impertinenţa de a nu fi apelat încă la împrumuturile uneia dintre cele trei mari bănci, prin retrogradare indicilor care a au determinat imediat (straniu, nu?) o reacţie severă din partea investitorilor străini. Care, folosindu-se de aparenţele năucitoare ale crizei financiare şi economice, au trecut la o relocare masivă a investiţiilor din România. Era poate şi un moment aşteptat de toţi aceşti investitori care şi-au mutat cu ani în urmă producţiile în România pentru că aveam o forţă de muncă ieftină.

Această pierdere de investiţii nu va fi însă singurul preţ plătit de ţara noastră. Deja se prefigurează o criză de lichidităţi care va împinge într-un final România să accepte faptul că are nevoie de banii organismelor financiare mondiale. Chiar dacă nu este aşa. Paradoxul nu va putea fi evitat: chiar dacă vom avea în continuare una dintre cele mai mari creşteri economice, va trebui să ne îndatorăm pentru a rămâne în cărţi.

Păstrarea investitorilor străini implică un preţ. Acum, acesta este acela al acceptării de împrumuturi pentru binele FMI, Băncii Mondiale, dar şi a celei central-europene. Dacă nu accepţi, pierzi. Plecarea investitorilor, în urma scăderii raitingurilor de ţară, va aduce cu sine un preţ şi mai mare.

CEZAR ADONIS MIHALACHE