~Cezar Adonis Mihalache: „Atac la fiinţa naţională“

Adevărata vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale o reprezintă, nu presa, ci  actualul guvern… Atât prin măsurile pe care le adoptă, cât mai ales prin viciul de demnitate de care dă dovadă prin refuzul de a-şi asuma  adevăratelor obligaţii date de rolul său de manager angajat, şi nu „ales”, al ţării, dar şi prin laşitatea de a nu-şi asuma respingerea măsurilor potrivnice ţării.

 

Prin acordarea uriaşului împrumut, FMI nu şi-a asigurat doar perspectiva înrobirii la casieria restituirilor pe termen lung a unui client cu şanse de revenire pe plan economic, ci şi un loc de frunte în conducerea efectivă a ţării. Pentru că, în prezent, în România există două puncte de unde sunt furnizate deciziile. Palatul Cotroceni şi sediul FMI în România. Numai că, în vreme ce Traian Băsescu îşi satisface poftele de ocârmuire în plan politic, prin însăilarea a fel şi fel de jocuri necesare satisfacerii frustărilor sale, ţara este condusă în mod real, în domeniile financiar, fiscal şi macroeconomic, de FMI. Iar recenta „permisivitate” dată Fond pentru majorarea salariului minim este o nouă dovadă.

În fapt, suntem cobaii măsurilor aplicate nu de guvernul Boc, ci de FMI. Care roteşte o serie de soluţii macroeconomice şi financiar-fiscale ca mijloc de identificare a resurselor pe care va trebui să le aibă în perspectiva unor viitoare crize economice mondiale. Iar prin sacrificarea României se scrie de fapt manual de „aplicaţii” FMI pentru următoarele decenii.

Dacă ţara va supravieţui ori nu acestei etape, nu contează. Nici pentru FMI, nici pentru actuala structură guvernamentală. Pentru că România va fi plătit oricum pentru banii împrumutaţi, pentru FMI eventuala piedere a oricărei şanse de a-şi mai recupera banii daţi cu împrumut (în situaţia în care elasticul suportabilităţii va fi întins dincolo de dezintegrarea economică a ţării) făcând parte din categoria riscurilor acceptabile. Căci, dacă România nu va supravieţui şi nu îşi va mai putea onora obligaţia restituirii tranşelor primite, FMI nu va ieşi în pierdere. Va avea un preţios „manual” de măsuri financiar-economice pentru următoarele crize, căruia i se vor adăuga oricum resursele pe care le are la îndemână, prin trădarea guvernanţilor, acele „depozite” de „lichidităţi”, precum exploatarea de Roşia Montana.

În schimb, pentru noi este un risc impus. Impus de trădările actualilor guvernanţi, dar şi de nepăsarea ori laşitatea celorlalte structuri politice. Poate la fel de vinovate de jocul pe care îl fac în aşteptarea alternanţei la putere. Chiar dacă, în mod real, o simplă analiză ar trebui să-i pună pe gânduri, căci, în felul în care destructurează ţara acest guvern s-ar putea să nu mai există o viitoare „alternanţă”.

Şi sunt nenumărate declaraţiile prin care FMI şi-a afişat public şi oficial, şi nu a fost vorba de erori de comunicare, poziţia în raport cu noi. S-a afişat în calitatea de actor principal în luarea deciziilor ţării. Căci, în momentul în care Fondul a anunţat că nu este de acord cu o anumită măsură, organizaţia a dezvelit public locul guvernanţilor noştri în sfera decizională: rolul de umili executanţi ai măsurilor dictate de FMI.

Evident, dacă relaţiile contractuale dintre FMI şi Guvernul României ar fi fost cele dintre o bancă şi un împrumutat, fie el şi unul aflat la ananghie, FMI ar fi trebui să se înfăţişeze cel mult în rolul de consultant. Să furnizeze recomandări, nu impuneri abuzive.

De fiecare dată, însă, când a ieşit la rampă (fie în momentul anunţului că nu este de acord cu majorarea salariului minim la un anumit prag, fie, câteva săptămâni mai târziu, prin transmiterea acceptului de a se stabili o anumită valoare), FMI nu a făcut altceva decât să dicteze. În mod public, oficial şi, mai ales, cu aceeaşi veşnică trufie. Or, acesta este un atac la adresa securităţii naţionale. Şi de aici ar trebui să plece orice viitoare relaţie cu FMI.

Pentru că încă un străin a venit şi a dictat la noi în ţară. Şi este deja mult prea mult.

CEZAR ADONIS MIHALACHE