~Cezar Adonis Mihalache: „Dincolo de circul diversiunilor“

În timp ce maghiara nu va deveni prea curând a doua limbă oficială în România, în schimb, secesiunea ţinutului secuiesc are toate şansele să se împlinească. Şi, de fapt, interesul maghiarilor bate acum spre realizarea autonomiei şi mai puţin spre risipirea energiei pentru promovarea maghiarei ca a doua limbă de circulaţie în România.

Întreg circul făcut de Marko Bela pe tema obligării elevilor români din Ardeal de a învăţa limba maghiară este doar o diversiune menită să distragă atenţia de la adevăratul fond al agitaţiei secesioniste. În speţă, accelerarea procesului de pregătirea al declanşării de referendumuri în cea mai mare parte a Transilvaniei, referendumuri care merg de la chestionarea electoratului privind redesenarea graniţelor judeţului Covasna până la aprobarea noului contur administrativ şi, apoi, al aceluia teritorial (suprapus peste graniţele administrative) al primei zone autonomiste.

Este o diversiune care a prins între firele păienjenişului ţesut de iredentişti atât analiştii care pozează în gardieni ai societăţii civile, cât şi reprezentanţii clasei politice. Astfel, maghiarii au aruncat pe o esplanadă pe care politicienii români se strivesc reciproc în numele uninominalului, un zemos fruct populist-electoral. Iar în timp ce partidele româneşti se acuză reciproc tăvălind un subiect al non-sensului ca pe un adevărat stindard al dovedirii aplecării lor către ţară în faţa alegătorului român, iredentiştii croşetează liniştiţi restul fileului autonomist. Pentru că, în mod real, tema obligării elevilor români de a învăţa maghiara este doar o proiecţie lansată de maghiari tocmai pentru a-i face pe politicienii noştri să alerge într-o direcţie aparent naţionalistă. Şi nu întâmplător acum, în prag de campanie electorală, când manifestarea naţionalismului moderat poate prinde la electorat.

În fapt, subiectul introducerii maghiarei în şcoli este cat se poate de banal în raport cu procesul secesionist care se derulează în prezent, dar iredentiştii au reuşit să determine întreaga clasă politică şi reprezentanţii societăţii civile să alerge după nişte cai morţi. Iar diversiunea a ieşit atât de bine încât tăvălugul de argumente, de acuze ori ipoteze legate de învăţarea maghiarei a distras pe de-a dreptul atenţia de la fondul faptelor. Un fond în care croirea autonomiei în urma referendumurilor ar asigura oricum şi transformarea maghiarei nu în a doua limbă, ci chiar în principala limbă din zona autonomistă. Or, prin proiecţie, fiind vorba de o regiune a ţării, aceasta ar căpăta ulterior şi statutul de a doua limbă oficială în România.

Puşi în faţa a două teme, introducerea maghiarei şi conturarea referendumurilor, analiştii şi politicienii au căzut în derapajul pregătit de maghiari, discutând o temă cu mult zorzon şi care vine mănuşă aspectului de implicare patriotică pe care trebuie să-l perceapă electoratul.

Este adevărat, au existat politicieni şi analişti care au sesizat diversiunea avertizând că este o manipulare care încearcă să bage sub preş aspecte cu adevărat tenebroase. Avertismentul acestora s-a lovit însă de retincenţa acelora care au preluat tema contestării obligării elevilor români de a învăţa maghiara strict ca pe o marotă electorală. Iar principalele argumente care au fost date acelora care au avertizat că adevărata problemă o reprezintă pregătirea referendumului a fost că o asemenea acţiune nu va primi niciodată acceptul Parlamentului României. Deci, nu va putea fi finalizată. Între ignoranţă şi prostie, dar şi diversiunea unor trădători, drumul este însă scurt şi plin de mărăcini. Argumentul că scenariul Kosovo nu se poate repeta în România pentru că Parlametul nu va fi de acord cu eventualele proiecte ce vor fi avansate de maghiari (având ca notă de fundamentare rezultatele referendumului autonomist) nu stă în picioare. Pentru că nicăieri în Europa butoiul cu pulberea secesiunilor nu s-a aprins cu acceptul parlamentelor naţionale. Dimpotrivă, acţiunile secesioniste au reprezentat prin însăşi definiţie o negare a autorităţii statului, inclusiv pe cea a parlamentelor.

Este o realitate evidentă: în Balcani, acţiunile secesioniste au avut loc peste capul parlamentelor naţionale, minorităţile impunându-şi decizia secesionistă peste capul majorităţii. De ce s-ar întâmpla în România altfel? Este un aspect pe care clasa noastră politică îl ignoră. De aceea, este aşteptat ca iredentiştii să nu solicite oficial şi nici să nu aştepte acceptul Parlamentului pentru autonomia aşa-zisului ţinut secuiesc. De fapt, declararea autonomiei se va face la nivel local, iar Parlamentul României nu va primi un proiect, ci o decizie a autorităţilor locale maghiare care nu au fost aduse în faţa legii pentru încălcarea violentă a legii supreme a ţării. Nici atunci când au arborat batjocoritor tricolorul în bernă la nivelul instituţiilor statului, nici măcar în clipa în care au aprobat referendumuri locale având ca scop redesenarea hărţii României.

CEZAR ADONIS MIHALACHE