~Cezar Adonis Mihalache: „FMI – între impostură şi practica anti-concurenţială“

Până mai ieri, FMI era o „întreprindere” cu marfă pe stoc. Pentru că banii trebuie trataţi, mai ales la nivelul unei instituţii financiare, ca o marfă, or, instituţia nu mai reuşea să-şi plaseze, prin împrumuturile acordate, aceşti bani. Iscarea crizei mondiale a scos pe piaţă însă „produsele” tot mai puţin vandabile în ultimii cu „marca FMI” şi, în numai câteva săptămâni, stocul de credite s-a epuizat.

La ce preţ şi-a vândut FMI „marfa” rămâne un mister. O cheie ascunsă în contractele de împrumut cu ţările atinse de criza financiară. Este evident însă că nu a dat aceşti bani pe degeaba, iar cămătăria, pe care o cunoşteam oricum din vechile noastre experienţe cu FMI, a funcţionat şi de data aceasta. Succesul pe piaţă al împrumuturilor acordate de instituţia financiară a fost atât de mare, iar extazul şefilor ei atât de profund, încât nici măcar nu s-a mai ţinut cont de normele pe care le recomanda chiar FMI ţărilor împrumutate. Practic, în administrarea propriului succes, vânzarea mărfii cele mai de preţ, banul, instituţia a renunţat la orice normă de prudenţialitate şi a trimis toată marfa „pe piaţă”.

Depăşit de efectele crizei la nivelul solicitărilor de împrumuturi, instituţia a rămas însă fără „marfă”. Dacă s-a lăcomit sau doar a ignorat propriile măsuri de siguranţă, este greu de spus, cert este că, rămas fără banii pe care să-i poată împrumuta către tot mai mulţi solicitanţi, fondul ar fi trebuit să tragă jaluzele şi să intre într-un prelungit inventar.

Ar fi fost însă păcat, nu?! Mai ales că erau atâtea cereri de împrumut de acoperit, succesul crizei în stimularea guvernelor să se împrumute, care s-au aruncat mimetic cu capul înainte într-o isterie panicardă fabricată profesionist, determinind instituţia să caute de urgenţă stocuri de „marfă” pe care să le revândă. Că la asta se pricepe cel mai bine!

În primă fază, FMI a încercat să transforme în lichidităţi o parte din uriaşa rezervă de aur de care dispune. Din nou, însă, s-a izbit de regulile pe care le-a impus altora pentru propria-i siguranţă. Căci vânzarea aurului se putea face doar spre bănci (e drept de oriunde). Instituţii bancare care, fireşte, nu aveau să-şi risipească acum puţinele rezervele pentru a cumpăra aur. Mai ales că, deşi aurul este o investiţie sigură, totuşi, într-o situaţie de criză economică care se manifestă şi printr-o accentuată criză de lichidităţi pe piaţă (bani), băncile au rămas în expectativă.

Astfel, răsturnând din nou teoria economică, banii sau dovedit mai valorosi, pe termen scurt, de căt aurul, acesta având în acest moment o capacitate mică de lichiditate. Adică de transformare imediată în bani.

FMI a încercat marea cu sarea şi a anunţat, o nouă premieră în istoria sa, că intenţionează să vindă aur direct pe piaţa liberă. Un anunţ care a avut un rezultat pe dos, ceea ce dovedeşte capacitatea de previziune a experţilor instituţiei, piaţa reacţionând prin scăderea cotaţiilor aurului la un minim istoric.

Şi totuşi, se anunţă noi cereri de „marfă” la uşa FMI. Guvernele panicate se isterizează pentru noi împrumuturi, oricât de înrobitoare, iar fondul, în postura de agent economic rămas fără marfă pe stoc, a trebuit să găsească o soluţie.

Şi a găsit-o, suprinzător de repede şi total neconcurenţial, împrumutând de la Banca Naţională a Germaniei fix 15 miliarde de euro.

Desigur, se pune o întrebare: dacă în conturile Bancii Germaniei a existat o asemenea  rezervă, de ce nu a ajutat aceasta instituţie ţările aflate în criză? De ce nu a sprijinit, nu economiile de emergenţă ale UE, dar măcar băncile „marii Europe”, care, astfel, poate nu ar fi retras banii din sucursalele bancare din Europa de Est (inclusiv din România)?! Şi nu ar fi pericilitat, prin aceste retrageri masive de devize, stabilitatea financiar-monetară din ţările emrgente. Sau poate că această sumă, disponibilă surprinzător de repede pentru „nevoile” FMI, reprezintă o rezervă creată ad-hoc din capitalizare realizată prin retragerea devizelor de pe aceste pieţe?

Să fim corecţi. Nu ne-am fi aşteptat ca Gemania să ne împumute pe noi. Deşi este evident, rata dobânzii ar fi fost în acest caz cu mult mai mică decât cea convenită cu fondul. Dar nu ne-am fi aşteptat nici la această relaţie dubioasă între un stat membru UE şi FMI. Asta în vreme ce Banca Europeană nu o duce tocmai bine.

Din nou, prin filiere dubioase, banii Europei se îndreaptă, într-o măsură semnificativă, spre spijinirea generatorului crizei mondiale. Ceea ce este doar o altă dovadă a atitudinii neconcurenţiale din partea unui stat UE. Şi nu putem să nu ne gândim la faptul că Germania s-a numărat printre statele care ne-au arătat pe noi cu degetul, acuzându-ne de practici economice şi comerciale care ar fi lezat interesele Uniunii Europene.

CEZAR ADONIS MIHALACHE