~Cezar Adonis Mihalache: „În ţara cireşului îndoliat“

Deja ar trebui să ne îndoim că omul chiar va mai apuca să se autodistrugă… Sunt mult prea multe semne şi pare tot mai evident că, înainte de un sfârşit scris chiar de noi, însăşi mama natură ar putea pune lucrurile într-o altă ordine. O ordine cosmică în care noi, ca pasageri întâmplători, ne îndreptăm implacabil spre o anumită mărginire.

Japonia nu va mai fi nicicând aceeaşi. Dar va renaşte! Se va ridica mândră dintre ape şi sfărâmături, fie şi numai pentru a-i face în ciudă naturii care a lovit-o atât de crunt.

Va renaşte însă şi mai puternică. Iar asta va conta enorm în examenul de supravieţuire pe care pare a-l fi rezervat natura unei omenirii din ce în ce mai violente, din ce în ce mai distructive, din ce în ce mai îndepărtată de rostul ei.

Nu am fost în Japonia. Nu am apucat s-o vizitez înainte de cumplita drama pe care a suferit-o. Şi îmi este greu, având în minte imaginea ei contemplată prin fotografiile, filmele şi cărţile dedicate ei, ori prin expoziţiile organizate de cercurile de prietenie româno-nipone, să o vad atât de rănită.

Rănită, dar nu îngenuncheată! Căci, ţara soarelui-răsare este menită a renaşte pentru a-şi împlini destinul. Unul care ne separă, la nivel de înţelegere, civilizaţiile.

E adevărat, pare că întreaga noastră corabie planetară se scutură spre un destin inevitabil. Tremură, încercând poate să se salveze, din toate încheieturiile faliilor, şi pare a fi şi mai îndărătnică în încercarea de a ne azvârli de pe umerii pământurilor sale.

Drama niponă ar trebui însă să ne scoată din actuala stare de letargie. Ar trebui să constituie scânteia care să ne desprindă din amestecul de bizar şi blazare în care ne complacem de prea multă vreme.

Avem tot ce ne trebuie, avem pâmânturi neîntinse, resurse ce nu ne forţează la compromisuri tehnologice la limita securităţii umane. Am fost „atinşi” de natură prin vicisitudini menite mai mult „trezirii” decât îndepărtării noastre de pe puntea ce ne-a fost dată. Am fost loviţi de dezastre naturale ce par acum biete adieri faţă de ce le-a fost dat altora să trăiască.

Am trăit şi trăim într-o dulce binecuvântare. Şi totuşi nu am realizat nici măcar cât negru sub unghie faţă de alte ţări.

De aceea, ar trebui să ne contopim suferinţei umane din drama niponă, dar nu numai din compasiune, ci şi pentru a înţelege cât de importantă este linia dintre „a fi”, blazat şi gata predat naturii, şi acel „a fi” al aceluia ce are un cât de mic control asupra propriei sale existenţe.

O dramă care ar trebuie să ne readucă în atenţie şi rolul esenţial al statului.

Al adevăratului stat, care se constituie într-un catalizator al demnităţii, profesionalismului şi devotamentului unor autorităţi capabile să gestioneze situaţiile de criză majoră. Situaţii inimaginabile pentru noi, dar perfect calculate de cei ce au curajul de a privi în ochi şi posibila variantă nefastă a destinului. Curajul de a privi dar mai ales altruismul de a se sacrifica pentru alţii.

Căci, oare ce poate fi mai minunat decât să vezi, ca autoritate, că nu doar cetăţenii tăi au încredere în măsurile luate, ci şi cetăţenii altor state, unele chiar de peste mări şi ţări?!

CEZAR ADONIS MIHALACHE