~Cezar Adonis Mihalache: „Nesăbuinţele unui guvern ipocrit“

Avem un guvern care îşi lucrează proiectele „pe genunchi” şi nu are nici un fel de strategie. De fapt, ar fi o strategie de la care nu s-au abătut, aceea a supravieţuirii politice, dar până şi aceasta a fost conturată doar pe termen scurt.

Dovada este evidentă… Aflaţi în faţa unui posibil colaps al bugetelor de pensii şi neavând la momentul respectiv certitudinea că FMI şi Banca Mondială vor intra în jocul dreptului „autohton” de a toca banii luaţi cu împrumut după buna voie, guvernanţii au căzut în propria capcană. S-au pripit… S-au temut că momentul de vârf al crizei financiare se va suprapune cu perioada europarlamentarelor şi au intrat în panică. Şi cum nu au avut la dispoziţie decât un jurist cu pseducunoştiinţe economice şi un finanţist lucrând bugete pe datele şi teoriile învăţate cândva prin facultate (dar, vai!, teorii aparţinând unui sistem total opus actualei structuri economice) panica s-a suprapus cu surata ei mai mică. Neputinţa. Neputinţa de a gestiona ţara în situaţii normale a degenerat în imposibilitatea de a raţiona măsurile necesare ieşirii din impas în eventualitatea unei adevărate crize.

Aşa se face că micul executiv al vorbăreţului Emil Boc s-a pripit. Am spune că a riscat, dar ar însemna să-i dăm o cât de mică valoare efortului, recunoscându-i măcar meritul de a fi încercat. Dar, de fapt, guvernaţii au riscat prosteşte într-un moment de panică. Au accesat şi împrumuturile înrobitoare, dar au apelat şi la măsuri de „rechiziţionare”. Pentru că aşa gândeşte ministrul nostru de finanţe. Dacă nu avem de unde, strângem cu de-a sila  de la populaţie. În loc să gândească măsuri protecţioniste, în loc să se implice în sprijinirea temporară a unor segmente, în loc să ceară daune firmelor care ne-au devalizat combinatele tâindu-le şi vânzându-le la fier vechi, guvernul a „rechiziţionat” şi puţinul pe care îl mai aveau la dispoziţie micile rotiţe care mai menţin viabilitatea unui întreg sistem. Micile firme ale căror contribuţii la bugete, fie ele şi subţiate de recesiune, fac posibilă funcţionarea inclusiv a aparatului guvernamental.

Astfel, ministrul nostru de finanţe împreună cu premierul vorbăreţ s-au lăcomit. Pentru a pune deoparte rezervele necesare supravieţuirii „sistemului” în lunile de criză au decis să impoziteze, pe lângă câştigurile firmelor, şi pierderile acestora. Un fel de impozit pe apa de ploaie, numai că banii rezultaţi din impozitul „forfetar” nu ar fi deloc o apă de ploaie. Au aplicat de fapt un impozit minim obligatoriu. Un fel de regie de casă al dreptului de a avea firmă în România, pentru că de fapt asta reprezintă luarea cu de-a sila a unui impozit chiar şi de la o firmă care abia reuşeste să plătească salariile angajaţilor. Un fel de „naţionalizare”, sau chiar confiscarea de către stat unei „acţiuni de aur” din afacerea oricărei firme.

Desigur, era de aşteptat ca firmele străine să reacţioneze. Şi au făcut-o destul de vehement, forţând guvernul să dea înapoi. Micul Boc a recunoscut că a fost o măsură luată în condiţiile în care exista riscul de a nu mai putea fi plătite pensiile şi salariile bugetarilor. Adică, o măsură pripită. Apoi a devenit o certitudine că împrumuturile externe vor fi aprobate. Ba, guvernul s-a trezit că va trece cu bine şi de europarlamentare. Or, dacă impozitul forfetar ar rămâne şi-ar întoarce tăişul împotriva preşedintelui Băsescu. De aceea, se doreşte eliminarea acestui impozit cât mai de grabă, ministrul IMM-urilor susţinând că impozitul reprezintă de fapt o măsura temporară şi ar putea fi anulat din toamnă. Problema este că, dar, dacă ar face acest lucru, guvernanţi şi-ar recunoaşte practic incompetenţa, suflând vânt în pupa liberalilor şi social-democraţilor care au mediatizat deja „proimisiunea” de a forţa guvernul să elimine imnpozitul până la toamnă. Pe de altă parte, dacă nu elimină impozitul, o să le meargă rău la alegerile prezidenţiale.

Până şi cu împrumutul european sunt semne de întrebare, Traian Băsescu sugerând faptul că am putea renunţa la el. Desigur, nu o să spună verde-n faţă: „ne-am înşelat”, „am intrat în panică” sau „am fost nişte incompetenţi”. Se va motiva prin faptul că nu ne convin anumite „condiţionări”. Numai că am avea o altă problemă. Chiar dacă ne-ar ajunge banii de la FMI, a lăsa Comisia Europeană cu ochii în soare nu ar da de loc bine. Şi iar ne-am pune Europa în cap că am favorizat industria financiară americană, luând bani cu dobândă de la FMI, şi nu de la organismele europene.

Aceasta este situaţia. Avem un guvern, dar nu prea avem ce face cu el…

CEZAR ADONIS MIHALACHE