~Cezar Adonis Mihalache: „Presa – răul anti-politic primordial“

După numai două decenii ne întoarcem la matca răului care ne-a ţinut captivi în neşansa creată de conjunctura istorică a prigonirii dreptului la liberă exprimare. La sancţionarea delictului de opinie. Redenumit acum „delict de presă”. Iar încrâncenarea politică împotriva presei atinge apogeul într-un moment în care presa este mai vulnerabilă ca oricând.

Sărăcită economic, decribilizată prin prestaţia „fătucilor de presă”, dar mai ales prin asocierea forţată a ziariştilor cu actorii divertismentului facil, ridiculizată prin analizele infantile ale unor „analişti” cu simbrie la principalele mijloace media, care vorbesc a priori în numele jurnaliştilor, dar mai ales, lipsită conjunctural de o forţă reală de pătrundere cu argumente la nivelul mentalului colectiv, presa riscă să fie zdrobită în partea ei neaservită. Aceea care reprezintă un pericol real şi imediat pentru factorul politic.

Şi este de-a dreptul halucinant… În ultimele luni numărul proiectelor prin care se încearcă „reglementarea” presei (în fapt, strunirea până la aservirea completă a mijloacelor media, scrise, audio-vizuale ori virtuale) pare a depăşi chiar numărul de acte care au vizat promovarea de presupuse măsuri social-economice necesare ţării.

Presa a devenit inamicul politic numărul unu, iar după ce piatra a fost aruncată în lacul de minciună şi ipocrizie politică de însuşi şeful statului, în numele unei vendete personale cu jurnaliştii neaserviţi, gloata de mişunători cu aspiraţii politico-epicuriste (o mulţime aflată în căuterea plăcerii politice, fie şi sub forma autosatisfacerii publice, aproape masochiste) a croit rând pe rând proiecte care ar fi trebuit să stârnească admiraţia şefului cel mare.

Că nenumăraţi democrat-liberalii s-au aruncat în hazna doar pentru a-i produce preşedintelui dovada devotamentului lor, ar putea fi, poate, de înţeles. Ar fi de înţeles de ce Silviu Prigoană, deşi şi-a construit imperiul pe seama presei, vrea să vadă mass-media înghenuncheată, supusă unui organism unic de control, transformată într-un morman de deşeuri trimise spre reciclare politică a CNA-ului extisn dictatorial. Ar fi de înţeles şi aplecarea întru’ asuprirea presei şi a veşnicei aspirante la un portofoliu ministerial, Raluca Turcan, care, în încercarea de a-l convinge pe adevăratul făcător de guverne, de meritul ei de a fi „împlinită”, în termenii aceleaşi satisfaceri politico-epicuriste, cu un minister, vorbeşte la rându-i cu dispreţ despre o presă „scăpată de sub control”. De sub controlul puterii, desigur!

Este de neînţeles, însă, înregimentarea în masa amorfă şi ilogică a viciului de satisfacere a viciilor prezidenţiale a unui liberal. Care vine şi propune măsuri, nu dure, ci de adevărată extincţie a presei în partea ei neaservită politic.

Totul pare, aşadar, de neînţeles. Aparent, însă! Pentru că demersul senatorului liberal Ioan Ghişe, care a depus în Parlament proiectul legislativ „Legea jurnalistului”, confirmă pofta animalică a oricărei structuri politice de a vedea sfârtecat principalul duşman al reclamării şi dovedirii publice a fărădelegilor politice. În primul rând, a acelora guvernamentale.

Iar faptul că liberalii nu s-au delimitat hotărât de demersul senatorului Ioan Ghişe, mulţumndu-se doar să precizeze că nu vor susţine proiectul decât… după ce toate părţile „vor fi ascultate”, fără a desfiinţa una dintre cel emai grave iniţiative de reglementare a jurnalismului post-decembrist, denotă că şi aceştia vâd şi tratează presa ca pe răul anti-politic priomoridial. Acel rău care trebuie desfiinţat, preferabil înainte de revenirea la putere.

„Legea jurnalistilui” avansată în parlament de senatorul liberal Ioan Ghişe constituie astfel canalizatorul întregului rău politic îndreptat împotriva gardianului răului anti-politic. Un proiect periculos, atât prin raportarea la contextul social în care a fost creionat, cât şi prin promovarea lui în numele unei asociaţii de presă aservite. Care refulând sub presiunea invidiei de breaslă, aceea a dorinţei unicităţii în presă, a făcut posibilă depunerea în Parlamentul României a unei aberaţii ce ar legaliza practic mecanismul coercvitiv-punitiv al restrângerii drepturilor cetăţeneşti.

Pe scurt „legea jurnalistului” prevede înregimentarea în bresle reglementate a tuturor ziariştilor, în fapt, în structuri denumite cinic „cabinete jurnalistice”, ziariştii urmând a fi selectaţi şi controlaţi prin dreptul de posesie al unei „cărţi de jurnalist” conferite de un organism central. Similar lui Silviu Prigoană, care prevedea licenţe de autorizare pe perioade de şapte ani pentru editarea de ziare şi reviste, legea lui Ghişe prevede atestarea jurnaliştilor o dată la trei ani, precum şi examinarea… psihologică anuală. Iar dacă democrat-liberalul SilviuPrigoană visa la un CNA cu atribuţii extinse, liberalul prevede un organism special de control, un „Ombusman al mass-media” (dar oare ştie măcar senatorul cum se pronunţă?!), care ar trebui să supravegheze şi să sancţioneze „delictele de presă”.

Pentru că acesta este mijlocul principal de asigurare a aşa-ziseri „autoreglementări” a presei: reintroducerea sancţiunii pentru delictul de opinie. Sub un nume nou, al „delictului de presă”. O sancţionare a delictului de opinie, urmată de retragerea dreptului de scriitură în cazul jurnalistilor care nu se lasă intimidaţi, supuşi, aserviţi.

Politicul se dovedeşte încă o dată nestăvilit şi plin de imaginaţie în poftele lui de a stăpâni totul. Şi nu contează culoarea lui. Iar tragedia este că toate aceste proiecte, chiar dacă sunt aparent ridiculizate de adversarii politici, rămân, după ce se stinge viforul în sertarele Parlamentului. Şi pot fi oricând reactivate, combinate, completate, „amendate”. Mai ales că simpla depunere în forul legislativ declanşează mecanismul de adoptare a răului, metodologia obligând părţile vizate, organizaţiile de presă, să vină cu amendamente chiar dacă acestea nu sunt de acord a priori cu ideea legii.

Aşa funcţionează mecanismul parlamentar, prin viciile sale, de la intrarea automată în dezbaterea parlamentară (indiferent de importanţa legislativă reală) până la aprobarea tacită, prin care, în cele din urmă, se legalizează orice fel de aberaţie.

Şi ce ar mai conta o ilegalitate în plus devreme ce un ales al ţării consideră că, indiferent de riscul reapariţiei unor forme de cenzură, prin impunerea legală (şi democratică!) a unor relementaări antidemocratice, este preferabilă „o regelementare proastă, decât lipsa oricărei reglementări.

Aşa gândesc aleşii pe care îi plătim din banii noştri.

CEZAR ADONIS MIHALACHE