~Cezar Adonis Mihalache: „România – între dezindustrializare şi «reformarea» forţei de muncă“

Am fi probabil prima ţară în care munca ar fi pedepsită cu închisoarea. Aşa vor guvernanţii! Pentru că, deşi s-au dovedit incapabili să genereze măcar un loc de muncă, dimpotrivă, au distrus câteva sute de mii, ocârmuitorii vor să-i pedepsească pe toţi aceia care şi-ar mai găsi un loc de muncă. Fie el şi „la negru”…

 

Nu este de ajuns că în ultimii ani munca a ajuns să fie prost plătită. Nu este de ajuns nici faptul că puterea a furat mai bine de un sfert din salariile bugetarilor prin cel mai josnic atac la adresa normelor de drept ce vizează munca şi retribuirea ei.

Acum, guvernanţii vor să aplice şi pedeapsa cu închisoarea pentru exercitarea dreptului la muncă. Şi chiar dacă este vorba de munca „la negru”, care a crescut cu procente semnificative tocmai ca urmare a acţiunilor distructive exercitate de pecinginea portocalie asupra mediului privat şi bugetar, ocârmuirea pare a încerca să înghesuie între tiparele nebuniei ei totul. Căci, şi în condiţiile în care vorbim de munca la negru, în final este vorba tot de dreptul omului de a alege să muncească acolo unde poate. De unde să aibă însă habar juristul neconstituţionalităţilor de acest lucru? El, cel ce a aplicat retroactivitatea unei norme juridice?! El, cel ce a impus interesul economic al unei terţe părţi mai presus de norma juridică.

Pedepsirea atât de drastică a muncii „la negru”, prin închisoare, ar fi însă doar o altă agresiune din seria celor ce vizează drepturile fundamentale. Atacuri care au strivit deja sub mormanul de imbecilitate şi răutate portocalie normele juridice şi prevederile constituţionale ce fundamentează România ca stat social. Un stat care are obligaţia, prin conducătorii ei, de a veghea asupra liberei exercitări a dreptului la muncă.

Prima agresiune a fost lansată prin intermediul impozitului minim care a dus la falimentarea rapidă a mii de firme din sectorul privat, al doilea pas al dezagregării dreptului la muncă fiind reprezentat de furtul celor 25 de procente din salariul fiecărui bugetar. Or, în condiţiile în care asistăm acum şi la tentativele de modificare a Codului muncii, nu poţi să nu te întrebi ce urmăreşte de fapt mizerabila camarilă aflată la putere? Este vorba doar de restructurarea la sânge a pieţei private a muncii sau de distrugerea fundamentelor întregii structuri economice a ţării?

De fapt, aceasta pare a fi esenţa procesului băsescian de „reformare a statului”… O distrugere din interior, inclusiv prin afectarea dreptului la muncă şi, în consecinţă, lipsirea statului de cea mai importantă resursă a sa: capitalul uman. O resursă adusă în imposibilitatea de a-şi mai exercita drepturile, fie şi în sectorul muncii „la negru”…

Mârşăvia nu este greu de intuit. Pentru că, aplicarea impozitului minim, modificarea abuzivă a Codului muncii şi transformarea muncii „la negru” în delict penal, par tentative clare de sugrumare a pieţei private de forţă de muncă din România. Totuşi, ţinând cont şi de birul de 25 la sută aplicat angajaţilor de la stat, dar şi de modificările din Codul muncii care aduc atingere bugetarilor, poţi cuantifica întreaga acţiune ca fiind şi o încercare de a distruge sistemul ce guvernează forţa de muncă din zona bugetară.

Adevărul pare a fi însă undeva la mijloc. Dar este la fel de dramatic, aflându-ne practic în faţa unui proces de restrângere a pieţei forţei de muncă de la stat pentru transferarea ei, în mare măsură, spre zona privată. Dar, nu spre piaţa privată a forţei de muncă aşa cum o ştim noi, acesta fiind şi motivul pentru care s-a operat mai întâi „curăţarea” zonei private de mii şi mii de firme prin aplicarea impozitului minim.

În fapt, este vorba de supralicitarea unei „felii” din această piaţă. Aceea care asigură resursele de forţă de muncă pentru companiile investitorilor străini. Companii care vor modificată legislaţia într-o formă adaptată nevoilor lor înainte de demararea proiectelor de retehnologizare a ţării. Pentru că, aşa cum spunea nu cu mult timp în urmă, Consiliul Investitorilor Străini consideră prima retehnologizare a României de la jumătatea secolului trecut „un eşec”. Or, îndepărtarea oricăror urme ale vechiului „morman de fiare” le-a asigurat astăzi un teren proprice propriilor investiţii, Consiliul Investitorilor Străini vizând înfiinţarea unor societăţi care să deţină controlul şi dreptul de a dispune de profit pe 30 de ani. Mai ales că ”prima industrializare a României, întreprinsă între 1965 şi 1977, a reprezentat un eşec, deoarece investitorilor străini nu li s-a acordat participaţia de control”. Pentru acest proces ar fi nevoie însă de o resursă de forţă de muncă, ieftină şi docilă, lucru asigurat tocmai prin aşa-zisa reformare a pieţei forţei de muncă.

Şi nu poţi să nu faci legătura cu declaraţiile ministrului muncii care, recent, vorbea de creşterea salariilor în „marile întreăprinderi”. Dar care „mari întreprinderi”? Oare nu acelea care vor fi constituite inclusiv prin reaşezarea pieţei muncii după voia ocârmuirii? O ocârmuire pusă în sluba oricăror altor interese, dar nu cele ale ţării…

 

CEZAR ADONIS MIHALACHE