~Cezar Adonis Mihalache: „Sacrificiul repetitiv“

Diferenţa este doar de nuanţă. Cu mai bine de 20 de ani în urmă, cineva strângea cu de-a sila cureaua în jurul nostru. Nu ne explica de ce, dar ne făcea să sperăm că, dincolo de megalomania megaindustrializării, aveam un ţel. 20 de ani mai târziu, la începutul anilor ’90, când ar fi trebuit să atingem acel ţel, al bunăstării generaţiei îmbătrânite între timp şi al siguranţei noilor veniţi, lucrurile aveau să se repete. Acum, ni se spune iarăşi că trebuie să strângem cureaua.

În fapt, în aceasta a constat marea noastră libertate. Ni s-a spus ce urmează… De aceea, când în anii ’90 i s-a spus generaţiei ce abia ieşise anii de constrângeri că trebuie să strângă cureaua, nu am ripostat. Generaţia de sacrificiu a acceptat „damnarea” pe mai departe cu speranţa că, măcar la vârsta senectuţii, se va bucura de linişte. A acceptat pentru că, de data aceasta, cineva îi cerea voie, fie şi aparent, să o împingă la un nou sacrificiu. Ba, chiar ne-am bucurat într-un fel, căci, faţă de anii de dinainte, acum ni se cerea totuşi consimţământul. Chiar dacă, în realitate, acest lucru era doar de faţadă. Pentru noi era semnalul democraţiei şi al libertăţii de alegere, chiar dacă în spatele lui se ascundea un preţ la fel de mare.

Au trecut 20 de ani şi ca într-un film prost, regizat într-o buclă a imposturii, santajului şi spolierii, ni se repetă iarăşi replica. De data aceasta tonul este imperativ. Căci şi democraţia are agresivitatea ei. Ni se spune să strângem cureaua… Iar lucrurile seamănă cu anii de dinainte când cureaua era strânsă peste noi cu de-a sila şi nu cu începutul anilor ’90 când ni se cerea, într-o iluzorie construcţie a acceptării benevole (pentru bunăstarea visată, dar întârziată) sacrifciul.

Au trecut alte două decenii… Două decenii în care ne-am zdrobit industria pentru care fusesem constrânşi la umilinţe şi lipsuri pentru a nu se mai repeta scenariul impunerii sacrificiului. Două decenii în care ne-am transformat copii în carnea de tun a mercenarilor neplătiţi. Două decenii în care ne-am exilat forţa de muncă pe meleaguri străine, umilind-o în căutarea unei bucăţi de pâine. O pâine pe care ţara nu mai voia să ne-o dea, căci, altminteri, ne-ar fi impus să strângem iarăşi cureaua. Şi noi nu am fi vrut din nou asta, nu? Aşa că am plecat să lucrăm pământurile altora, să construim viitorul altora, să punem umărul la bunăstarea unei lumi pentru care oricum noi nu contam. Am devenit noii iobagi ai globalizării, ai transnaţionalelor ce se clădeau pe spatele nostru. Am acceptat totul pentru că am continuat să visăm la mai bine. Nu pentru noi, ci pentru cei din urma noastră.

Între timp generaţia pentru care ne-am sacrificat pentru a-i fi bine a crescut, s-a maturizat, şi-a făcut simţită prezenţa. Şi, când să-i spunem, mândri, că binele lor de azi este construit pe sacrificiul nostru de ieri, primim din nou mesajul crucii pe care o ducem de prea multe decenii. Trebuie să strângem iarăşi cureaua! Şi părinţii deja bătătoriţi de sacrificii, şi tinerii abia ieşiţi în lume. Iar vorbele nu sunt nici măcar însoţite de sobrietatea respectului arătat faţă de sacrificiul generaţiei (în curând, defunctă, însoţită la groapă nu de o cruce îndoliată, ci de o curea perforată de feluritele regimuri impostoare), vorbele fiindu-ne aruncate în obrazul îmbătrânit de aşteptare cu rânjetul tâmp al vicleniei.

Acesta este mesajul pe care îl primim în clipa în care ar trebui să sărbătorim adevăratul majorat al democraţiei. Acela pe care îl luăm în calcul din clipa de pe urmă a mineriadelor urii şi ruşinii. Şi avem un major, dar, constatăm cu tristeţe, că acesta este nu nici pe departe democraţia. Care a rămas acolo, strivită între răsadurile înfipte cu hârleţul, într-o formă de naninsm.

Din nou trebuie să strângem cureaua… Cureaua aia lată pe care ne-o tot descântă cu tâlc premierul cel pitic în apariţiile sale. Căci, în clipa în care nu ne vântură coasa în faţă, ascuţind-o în mesaje către ţară, atunci ne tot lăudă mersul nostru prin istorie. Cu puşca-i (împinşi de la urmă de ei conducători) şi cureaua lată, numai bună de noi şi noi găuri. Din nou povestea imposturii acelora care ne conduc se repetă. Incompetenţa lor, minciuna şi hoţia la care s-au dedat sunt împunse ca semne în timp în cureaua pe care o tot duce, precum o cruce a blestemului, un popor mult prea încercat.

Adevăratul mesaj, dramatic, este însă către părinţii noştri. Care îşi văd acum dezonorată nu numai tinereţea, sacrificată cu de-a sila de către un regim pe care l-am considerat monstruos (dar care nu pare a fi singular în istorie, ci repetitiv), îşi văd strivită maturitatea, sacrificată cu acordul dat de pe podiumul democraţiei pe care părea că am urcat singuri într-un moment de revoltă, îşi văd umilită bătrâneţea. Acesta este destinul pe care ni l-au croit guvernanţii de azi. O centură lată împunsă cu un rânjet tâmp de coasa premierului. O curea care în clipa în care va plesni de prea multe împunsături, ar putea să dea drumul adevăratei revolte. A generaţiei veşnic sacrificate, dar şi a acelora care au venit din urmă peste noi. Căci timpul nu a aşteptat. Şi, probabil, generaţia de sacrificiu, vechea generaţie de scrificiu, nu va avea linişte nici după ce va fi dusă la groapă. Se va trezi cineva să-i pună oasele sfărâmate înainte de vreme din cauza lipsurilor şi a greutăţilor într-un sac pe care să-l strângă la gât cu o funie care să ţină locul curelei sfâşiate de atâtea impuneri. Acesta pare a ne fi drumul… o generaţie pe al cărui mormânt va scrie, poate, „în aminterea acelora ce s-au sacrificat”. Asta dacă vom mai avea pământuri în care să ne îngropăm generaţiile sacrificate şi nu vom ajunge să plătim veneticilor şi pentru dreptul de a ne întoarce în glia strămoşească.

Aceasta este noua clasă conducătoare. Şi cum să nu profite organizaţiile financiare internaţionale de ea, cum să nu transforme România generaţiilor sacrificate într-o supapă a unui nou val de impuneri?! Alea care vor spăla recesiunea unei Europe prin disponibilitatea guvernanţilor de a mai sacrifica o dată ţara. Lumea se ridică uşor-uşor după criza financiară. Doar noi alunecăm încă la vale. Iar gropa este mai adâncă decât am crezut de nici nu-i vedem sfârşitul Şi nici măcar nu am început să plătim preţul soluţiei de salvare pe care a achiziţionat-o guvernul cu luni în urmă.

Aceasta este crucea noastră: sacrificiul repetitiv. De la cel impus, tiranic, la cel accepetat în numele democraţiei şi al justificării economice…

CEZAR ADONIS MIHALACHE