~Cezar Adonis Mihalache: „Salvarea capitalismului: unde suntem noi?“

Nici nu se putea un moment mai nefericit pentru izbucnirea crizei mondiale. Nu se putea un moment mai rău pentru ca această nenorocire să cadă pe capul guvernanţilor. Dar şi al celorlalte partide.Care acum se văd nevoite să-şi revizuiască pomisiunile. Marea Depresie Populistă Politică a început. Situaţia s-a schimbat, iar cine va mai arunca în campania electorală promisiuni deşarte riscă să iasă din joc înainte de a fi apucat să dea de gustul campaniei.

Recesiunea înseamnă restricţii… Înseamnă politici monetare mai stricte, îngheţări de salarii, reduceri din cotele de benefici şi avantaje acordate diverselor clase sociale, dar şi diminuarea privilegiilor acordate clicilor. Este singura cale de a nu ajunge sub tăvălugul crizei mondiale, acolo unde economiile de convergenţă sunt practic condamnate.

Din nou se anunţă o prioadă de sacrificii pentru români. Înainte de a fi apucat să guste în mod real din beneficiile economiei de piaţă, ţara va trebui să se sacrifice iarăşi. Perspectivele nu sunt deloc încurajatoare, iar cei ce afirmă că tăvălugul crizei mondiale ne va ocoli nu face altceva decât să continue în aceeaşi linie a politicii mitomane. Cea a încercării de a supravieţui politic prin ipocrizie şi minciună. Poate că dacă recesiunea s-ar fi limitat la nivelul Statele Unite, nu ar fi trebuit să ne îngrijorăm. Dar economia globală, interdependentă, ne-a adus şi pe noi în preajma nucleului de recesiune. Deosebirea este că, dacă marile puteri îşi permit să susţină instituţiile financiare, în România nu se va putea aplica o astfel de măsură. Rezervele ţării sunt goale, iar pe lângă şocul economic pe care oricum urma să-l înfruntăm  odată cu creşterea aberantă a datoriei externe şi risipirea pe nimic a creşterii economice temporare, economia noastră va avea de înfruntat şi şocul recesiunii mondiale ce bate la uşă.

De fapt, marile puteri se salvează după cum pot. Principiul este simplu, egoist de simplu: scapă cine poate. Statele Unite au aruncat în joc o sumă imensă Alte ţări au trecut la măsuri mai dure, prin preluării de instituţii financiare de către stat, naţionalizări mai mult sau mai puţin făţişe.  Deocamdată analiştii evită să comenteze acest “apus al Occidentului”, dar naţionalizările sunt treptele ce ne duc spre o schimbare, cel puţin la nivel mental, a felului de abordare a economiei. Sunt luate din nou în calcul atuu-rile statului intervenţionist. Nu vorbim încă de un socialism al salvării capitalismului, dar aceasta este realitatea. Nucleul dezvoltat al UE se apără prin măsuri ce vorbesc clar de un socialism economic. Mondializarea este pe cale să se sufoce sub propriile neajunsuri, iar eforturile statelor sunt disperate. Urmarea? Comisia Europeană închide ochii în faţa naţionalizărilor din preajma nucleului său economic de bază. Desigur, Occidentul va supravieţui. Este firesc. Sacrificate vor fi însă din nou economiile de convergenţă.

Totuşi criza mondială are şi partea ei bună. Modul de privire al fenomenului economic se schimbă, iar fărâmiţarea statelor poate fi stopată. Criza economică este ea însăşi o premiză a recuperării indentităţii naţionale. Şansele de perpetuare a modelelor autonomiste se sufocă, iar dacă marile puteri îşi permit acţiuni de naţionalizare, de ce nu ar face-o şi ţările mai mici? Şi nu doar la nivelul instituţiile financiare.

Pe de altă parte, guvernanţii noştri nu au nici o scuză pentru lipsa de anticipare a evenimentelor, pentru că numărul uriaş de falimente din ultima jumătate de an ar fi trebuit să le dea de gândit. Dar, în loc să economisească, guvernul a aruncat pomeni în toate părţile, contribuind la afundarea ţării într-un şoc economic cu premize de criză. Probabil, guvernanţii au gândit în acleaşi fel egoist, bazându-se pe faptul că vor putea acoperi urmele utimelor mari tunuri financiare sub preşul crize economice mondiale. Numai că evenimentele le-au luat-o înainte, iar aşezarea calendarului alegerilor a intrat chiar pe zona roşie a crizei. Este poate chiar momentul în care guvernul chiar regretă că nu a avut anticipate.

Sfârşitul de an va fi astfel unul dintre cei mai dificili din ultimii 18 ani. Multe categorii sociale vor avea de suferit, iar sărăcia bugetelor va face imposibilă aplicarea unor politici anti-criză. Guvernul se uită disperat după Banca Naţională, singura care va putea frâna cât de cât prăbuşirea. Se anunţă trei ani de crize economice avertizează analiştii internaţionali, la marginea nucleului recesionist sau chiar însoţite de recesiune. Unde suntem noi? Răspunsul este crud: departe de această realitate. Lumea financiară mondială s-a pregătit şi tot a fost luată prin surprindere. Guvernanţii noştri au băgat de-a dreptul capul în nisip şi au valorificat toate rezervele pentru a-şi putea proteja prin îndestulare clicile. Acum totul este relativ, iar ziua de mâine este din ce în ce mai greu de anticipat. De aceea, sacul de bani pe care şi l-au pus sub cap unii băieţi deştepţi, care s-au grăbit să-şi pună rezervele la adăpost, departe de fragilul sistem bancar, s-ar putea să se rupă la cusături.

Dine fericire (sau nu?), Europa încearcă sa facă faţei crizei mondiale printr-un val de naţionalizări bancare. Reversul nu este însă departe: când această “resursă” se va fi sfârşit, ochii se vor îndrepta sepre companiile care smulg practice devizele în afara ţării prin feluritele “multinaţionale”. Iar dincolo de naţionalizările directe mai sunt şi cele mascate, în cadrul cărora guvernele garantează pierderile unor bănci sau le infuzează capital, fără a declara aceste proceduri ca fiind “naţionalizări”. Americanii au evitat valul de naţionalizări printr-un plan de salvare de 700 miliarde dolari. Europa nu are această posibilitatea şi atunci statele preiau controlul instituţiilor financiare pentru a le salva de la faliment. Belgia, Luxemburg, Islanda, Benelux si Olanda au trecut la asemenea acţiuni. Marea Britanie a naţionalizat şi ea parţial opt bănci. Se pregăteşte Germania… La rându-i, falimentarul FMI profită acum din plin şi cere puteri sporite pentru a putea controla băncile. O spune deschis, fără ocolişuri, considerând că sectorul financiar trebuie supraveghet. Probabil şi planificat…

Cheia ieşirii din criză? Măsuri socialiste. Scenariul se repetă, dar nimeni nu s-ar fi aşteptat ca “apusul Occidentului” să se producă atât de repede. Problema este că din nou suntem prinşi pe picior greşit. În 1990 când am trecut la economia de piaţă nu avem nici un specialist în aşa ceva. Acum, când intervenţia statului poate devine principala armă, avem o generaţie de economşti care nici măcar nu a citit în cursuri despre noţiuni precum intervenţia statului, planificare, centralizare. Erau noţiuni paria şi nimeni nu a avut curajul să le predea. La noi. Din nou vom avea un mod de abordare croşetat din presupuneri, în vreme ce Occidentul pare a fi fost pregătit din vreme pentru acest mers pe sârmă. Refacerea economiei de piaţă cu ajutorul mijloacelor socialiste. Intervenţia statului pe pieţele financiare este privită deja ca “ultimă linie de apărare”, iar soluţia socialistă a fost acceptată fără crâcnire într-o lume europeană cvasi capitalistă.

Şi nu este o utopie. Pentru că, în clipa în care metodele clasice de reglementare şi gestionare a crizei, cele democratice, nu mai funcţionează, statul intervenţionist poate deveni cu adevărat un salvator. S-a mai întâmplat în Germania, Italia, Ungaria şi România în timpul crizei din 1929-1933. Istoria se repetă, doar noi nu înţelegem acest lucru. Încă.

CEZAR ADONIS MIHALACHE