~Cezar Adonis Mihalache: „Striviţi sub talpa FMI“

Şi totuşi e mult prea mult! E mult prea multă impostură, prea multă batjocură şi prea multă sfidare la adresa noastră. Mai ales când ea vine făţiş şi dinspre feţele străine de nevoile şi suferinţele neamului nostru. E mult prea multă sfidare în felul în care reprezentantul FMI ne dă „indicaţii”, dacă nu chiar ordine. E adevărat, este şi vina ocârmuirii noastre laşe că s-a ajuns aici. Că a permis unor personaje aproape anonime în ţările şi instituţiile pe care le reprezintă să vină să se comporte adidoma unor colonişti. Dar asta nu-l face pe Jeffrey Frank mai puţin enervant în atitudinea lui faţă de noi.

Era deja mult prea mult când Traian Băsescu a început să ne ia peste picior. Să ne umilească, să ne impută o presupusă complacere naţională în postura de profitori ai sistemului pe care vrea el să-l „reformeze”. Să ne reproşeze aberaţiile născute din coşmarurile lui patologice, să ne spună cum şi unde să ne tratăm medical ori cât şi cum să muncim.

Totuşi, fiind parte a erorii noastre electorale (cumul al decizilor greşite a unei părţi dintre noi la care s-a adăugat un masiv furt la urne), puteam privi oarecum detaşaţi exerciţiile lui demonstrative. Dar să-l auzim pe Jeffrey Frank explicându-ne felul în care ne vom putea trata în clipa în care lista de medicamente compensate şi gratuite va fi restrânsă masiv prin posibilitatea de a alege clasele „generice”, este mult prea mult.

În fapt, întrebarea cine conduce în mod real România este atât de depăşită încât ar trebui să privim cu ochi sinceri la schimbul public de ştafetă. Pentru că asta se întâmplă de fapt acum: oficilizarea prezenţei adevăraţilor decidenţi ai României. Căci, deşi intuiam că nu suntem conduşi în mod real de cei aleşi de noi, acum constatăm că aceştia au început să-şi piardă până şi rolul de marionete. Iar realitatea faptului că reprezentanţii FMI şi a altor instituţii ne spun din ce în ce mai direct, şi nu prin intermediari, lucrrile pe care avem voie să le mai facem constituie o dovadă a inevitabilei „concedieri” a marionetelor de la putere. Dar nu o concediere de către noi, electoratul, ci de o străinătate care ne dictează tot mai făţiş paşii pe care trebuie să-i facem.

Este poate umilinţa maximă pe care trebuie să o trăiască în aceste zile Emil Boc dimpreună cu toţi miniştrii săi. Aceea de a-l vedea pe Jeffrey Frank cum îşi asumă fără nici o jenă rolul de premier spunându-ne ce avem de făcut.  E drept, dacă privim în urmă, observăm că reprezentantul FMI a fost oricum în lungile sale şederi în România, un personaj mult mai prezent la nivelul instituţiilor decât mulţi dintre miniştri noştri. Unii de ale căror nume nici măcar nu ne putem aminti. Dar asta nu justifică ieşirile lui Jeffrey Frank în spaţiul public rezervat comunicării aleşilor noştri cu ţara.

Desigur, ar fi o naivitate să credem că Emil Boc chiar se simte umilit de talpa lui Frank. Ori Traian Băsescu… Pentru că nivelul lor de impostură este deja cronicizat. Poate doar, într-o izbuncire de orgolii, Elena Udrea să sufere când îl vede pe Jeffrey Frank cum îmbracă funcţia pe care şi-o doreşte ea.

Frank a ieşit dară să ne spună să cumpărăm medicamente mai ieftine pentru că s-a decis reducerea numărului celor compensate. În mod firesc, el vorbeşte în numele FMI. Acel FMI care impune reducerea a mii de paturi din spitale şi dă dezlegare la liberalizarea pieţelor energetice. Dă „liber” la scumpirea gazului, a electricităţii şi a tarifelor de transport.

O demonstraţie a adevăratei puteri decizionale în faţa căreia cei mai mulţi dintre guvernanţii noştri privesc tâmp. Chiar dacă rostul real al acestor acţiuni o constituie strivirea României. Pentru că, de exemplu, majorarea tarifelor la transport nu va lovi doar cetăţenii, ci va grăbi falimentarea multor companii, care, bucurându-se acum că au primit „dezlegare” să majoreze tarifele fără a mai da explicaţii Consililului Concurenţei (o instituţie ce ar trebui să dispară de acum) nu realizează că se află în faţa unui faliment inevitabil.  Iar cei ce deţin cu adevărat frâiele deciziilor au mai decis şi efectuarea ultimelor mari privatizări, precum cea a Tarom-ului, emblema naţională a României, la CFR ori companii energetice, sau , în alte cazuri, „lichidarea” arieratelor din companiile miniere care va însemna tot falimentul. Adică, mi şi mii de noi locuri de muncă desfiinţate. Zeci şi zeci de alte întreprinderi desfiinţate, totul într-un efort evident de a pune România în imposibilitatea de a mai funcţiona fie şi în regim de avarie.

Se forţează aducerea ţării în incapacitate de plată. Pentru că numai atunci investitorii străini vor avea interesul să redeseneze economic România. Vor putea să-şi impună condiţile de reindustralizare a ţării pentru a-şi asigura controlul total, pe zeci de decenii, asupra viitoarei economii a ţării. Până nu vor avea siguranţa controlului, până nu vor avea garanţia predării noastre în condiţiile lor, nu vom asista la reconstrucţia industrială a României. După aceea, însă, lucrurile se vor schimba radical, reclădirea economică fiind un proces mult mai uşor de realizat decât în anii ’60 pentru simplul fapt că tehnologica este alta şi permite o reconstrucţie uluitor de rapidă.

Aşa putem înţelege şi procesul de închidere a minelor (în fapt, conservarea fronturilor de lucru), aşa înţelegem de ce s-au desfiinţat şi se desfiinţează cu o îndărtnicie vecină cu ura o serie de sectoare economice, „protejând” resursele de cel ce are dreptul natural la ele: poporul român.

În fapt, în momentul în care se va decide că România este suficient de umilită (inclusiv prin asigurarea unei forţe de muncă ieftină şi docilă) pentru a se putea demara reindustrializarea sa fără a avea pretenţia de a controla procesul şi, mai ales, beneficiile, acest proces se va face din postura de ţară „de convergenţă”. Aici se vor muta toţi acei poluatori industriali de care Europa occidentală vrea să scape, noi primindu-ne adevăratul rol pentru care am fost primiţi (culmea, tot pe banii noştri!) în UE.

 

P.S.

În timpul ultimei vizite a Fodului, ministrul nostru de economie a ieşit de câteva ori în public să ne ţină la curent cu modul de desfăşurare al „ngocierilor”. „Dânşii vor…”, Dânşii doresc…”, „Dânşii cred…”. Aceasta a fost postura din care a discutat un ministru strivit de „dimensiunea” rolui în care a fost pus. O dovadă, nu doar a lipsei de profesionalism, pentru a putea ţine piept FMI-ului prin argumente economice, ci şi a lipsei totale de demnitate.

CEZAR ADONIS MIHALACHE