~Cezar Adonis Mihalache: „Ţara experimentelor FMI“

Încă o dată se dovedeşte că FMI ne-a jucat pe degete. I-a umilit pe guvernanţii noştri, presupusele „negocieri” fiind de fapt o impunere a setului de măsuri dorit de Fond. Nu neapărat ca o condiţie a prori a creării şi menţinerii securităţii noastre economice viitoare, ci, tot mai evident, ca parte a unui program de experimentarea anumitor soluţii.

FMI aplică în România măsuri economice de experimentare. De identificare a acelor soluţii magice financiar-economice. Dacă ele vor reuşi se vor aplica şi în alte state. În acelea în care acum se pompează masive ajutoare de urgenţă menite a le asigura supravieţuirea. Dacă se va înregistra un eşec, fondul va găsi un alt stat unde să-şi experimenteze politicile financiare. Şi, mai tragic, face acest lucru pe cheltuiala noastră. Pentru că, şi dacă se va dovedi un succes şi dacă va fi un eşec preţul „aplicaţiei” va fi achitat tot de ţara căreia îi este aplicat setul de măsuri, prin ratele de restituit ale împrumuturuilor accesate.

Desigur, dacă ne-ar fi acordat un ajutor nerambursabil FMI ar fi fost îndreptăţit să-şi aplice aici politicile create pentru noua situaţie economică. Dar, devreme ce achităm, şi încă la un nivel de înrobire, ratele unui împrumut care a dus spre nicăieri, nu putem decât să ne simţim umiliţi.

De fapt, acum înţelegem de ce FMI nu şi-a arătat dinţii de gardian încă din prima clipă de după acordarea împrumutului. La vremea respectivă, am speculat că la mijloc ar fi vorba de ofertele pe care le-a făcut România unchiului Sam. Realizarea şi extinderea bazei militare, acordarea dreptului de aşezare a unor părţi esenţiale din scutul antirachetă pe teritoriul ţării noastre sau asumarea răspunderii pentru pierderile pe care le-au avut o serie de firme amnericane în anii ’90, datorii preluate la plată cu o deschidere nemaintâlnită de către actualii guvernanţi. Dar, ne-am înşelat! Într-adevăr, poate şi aceste aspecte au contat. Dar nu într-o măsură suficient de mare pentru a-i permite Fondului să ne impună planuri împovărătoare pentru presupusa redresare a economiei, proiecte, care în alte ţări care au trecut prin situaţii similare (Argentina ori Columbia) au avut efecte dezastruoase.

De fapt, reprezentanţii Fondului au speculat incapacitatea, delăsarea şi lipsa de cunoştiinţe economico-financiare a acelora care ne conduc. I-au lăsat să toace banii din primele tranşe ştiind bine că aceştia îi vor cheltui pentru plata salariilor şi a pensiilor. Pentru că aşa se întâmplă când într-un guvern nu există nici măcar un singur specialist în economie.

Acum, guvernanţii au fost prinşi cu faţa la perete. Şi sunt nevoiţi să accepte toate inepţiile fondului drept măsuri economice. Oricum nu le pricep şi oricum nu mai au altă cale pentru a pune mâna pe restul de bani.

În acest fel, România a redevenit tărâmul experimentelor FMI. Un experiment în care măsurile economice sugrumă protecţia socială. Iar setul de măsuri aplicat României este cu adevărat covârşitor. Este un set aplicat unei ţări în care se pleacă de la principiul că populaţia poate supravieţui şi fără protecţie socială. De altfel, dacă guvernatorul BNR nu ar fi ieşit cu o jumătate de pas înaintea guvernanţilor, determinându-i să se replieze în acceptarea întregului set de măsuri pus în braţe de FMI, probabil am fi avut un program nimicitor. Nu doar împovărător pentru sectorul bugetar, ci şi pentru cel privat. Pentru că măsurile proiectate vor sugruma şi puţina eficienţă pe care o găseam pe alocuri la nivel bugetar, prin paralizarea acestuia. Nu atât prin plecarea de bună voie a oamenilor (care nu au unde să se replieze în sectorul privat), cât mai ales prin creşterea exponenţială a gradului de dezinteres pentru activităţi prestate pentru lefuri jumulite.

Am fost puşi în faţa unui set de măsuri economice în care factorul central este reprezentat de birul aplicat dreptului de muncă. Pentru că, reducerea otova, cu 25 la sută, a salariilor bugetare, fără a ţine cont de cuantumul acestora ori de criterii de competenţă aplicate salariaţilor, înseamnă de fapt aplicarea unei taxe pe dreptul de muncă. Aidoma stau lucrurile şi în cazul reducerii pensiilor. Procentul de reducere de 15 la sută, care în mod real va trece de 20-25 la sută, poate fi considerată o taxă pe dreptul de a primi o pensie. Dimpreună, cele două se constituie în taxe pe dreptul de a mai trăi în România. O extindere a megalomaniei venită dinpre un consilier de primărie care propunea creşterea taxelor în Bucureşti pentru a selecta pe cei „demni” să trăiască în acest oras. Acum, însă, nu doar cel ce vrea să mai locuiască în Capitală ar trebui să plătească pentru acest drept. Ci şi acela care vrea să trăiască, demn, în România. Iar cum toţi suntem nevoiţi să trăim aici, taxa devine o acciză indirectă a cetăţeniei noastre.

Pentru a prezenta măsurile de redresare a economiei, în faţa ţării a ieşit chiar preşedintele Traian Băsescu. Nu premierul dimpreună cu ministrul de finanţe. Preşedintele, pentru că un set de măsuri total neconstituţionale nu putea fi prezentat decât de un personaj care calcă în picioare în mod frecvent legea supremă a ţării. Nu premierul, pentru că ţara i-ar fi putut spune: „esti sub contract, esti un manager guvernamental incapabil, iar ţara nu vrea acest plan de relansare!”. Şi putea cere preşedintelui să aleagă un alt „administrator” la Palatul Victoria. În schimb, preşedintele ţării este ales. El este însumarea sufragiilor noastre. Şi poate fi îndreptăţit să ne impună anumite decizii pe care le consideră esenţiale. Dar, până la un punct. Pentru că, într-o democraţie reală, înainte de ieşi în faţa ţării, înainte de a ne arunca drept sarcină imediată un proiect de redresare sub forma unei curbe de sacrificiu, preşedintele ţări ar fi trebuit sa se consulte şi cu opozitia, dar şi cu partenerii sociali. Mai ales că era vorba de reducerea dramatică a salariilor şi pensiilor. Mai ales că era vorba de măsuri ce strivesc protecţia socială, iar o dată cu acesta statutul de stat social cuprins în Constituţie. Or, prin reducerea până şi a ajutorului de şomaj şi „reanalizarea” diverselor tipuri de subvenţii acordate păturilor sociale defavorizate (adică eliminatea lor), se încalcă tocmai aceast principiu fundamental. Şi se mai încalcă şi dreptul la muncă prin abuzul statului de a lua o parte din salariul pentru care au muncit oamenii. Era un abuz şi concediul fără plată impus obligatoriu, dar cum asistăm la o măsură specifică regimurilor totalitare. Acelea care stabileau ele câţi bani îi trebuie unui salariat pentru a trăi. Acum, nu s-a raţionalizat salamul, ci drepturile salariale. Să ajungă la toţi…

CEZAR ADONIS MIHALACHE