~Cezar Adonis Mihalache: „Un acord cât o minciună post-decembristă“

E sigur: suntem pe sponci. FMI a decis să amâne tranşa a treia până, cel puţin, în ianuarie. Acordul rămâne, nu-i problemă, numai că banii vor fi reeşalonaţi ca plată. Că noi avem nevoie de ei acum, şi nu când o să vrea instituţia să-i acorde, nu contează. Decizia e luată, iar guvernanţii noştri, dacă nu îşi vor impune punctul de vedere, se vor dovedi mai aproape de acuzele iniţiale ale preşedintelui. Trădarea naţională.

Este decizia Fondului. Şi nici nu mai contează dacă ea a fost luată ca urmare a crizei politice interne sau instituţia are de dirijat banii spre alte guverne. Important este că suntem puşi într-o situaţie delicată. Desigur, vom trece noi şi peste acest hop. Poate vom constata chiar că ne-am pripit şi ne-am fi descurcat oricum şi fără aceste tranşe acordate, la nivelul pretenţiilor şi impunerilor, asemenea unor ţări cu stabilitate scăzută. De undeva din lumea a treia. Totuşi, ar fi cazul să privim în oglindă şi să ne întrebăm unde este orgoliul nostru. Unde este mândria noastră care ar trebui, dacă tot am fost traşi pe sfoară, să iasă la iveală. Pentru că este inadmisibil ca acordul, în clauzele privind dobânzile de împrumut, să rămână la fel. Dimpotrivă, dacă tot avem atâţia economiştii şi finanţişti, poate cine va ridica problema reevaluării, odată cu reeşalonarea tranşelor, a nivelurilor dobânzilor. Pentru că noi am accesat un împrumut înrobitor în condiţiile crizei. Şi aveam nevoie de aceşti bani la anumite momente. Or, dacă instituţia ne va acorda restul banilor când criza îşi va fi diminuat ferocitatea, ar fi absurd să plătim aceeaşi dobândă.

În fapt, lucrurile sunt cât se poate de simple: prin amânarea tranşei a treia, FMI obligă statul să se împrumute de pe piaţa bancară privată. Iar consecinţele vor fi destul de nefericite pentru simplul contribuabil, plătitorul final şi al împrumuturilor amânate de la FMI şi a împrumutului „intempestiv” ce se va ivi în intervalul următor. Iar diferenţa de plată se va ridica la peste 200 de miliaone de euro. De aceea, într-o renegociere firească, finanţiştii noştri ar trebui să solicite scăderea dobânzii. Atât din cauza dobânzii mari pe care statul va fi nevoit să o plătească la împumuturile de pe piaţa bancară privată românească, dar şi din cauza faptului că banii de la FMI nu vor mai veni la momentul stabilit iniţial.

Sunt lucruri care ar fi trebuit prevăzute de la bun început în contractul de împrumut. Guvernul de atunci, fericit că a reuşit să acceseze un împrumut „salvator”, nu a gândit însă în perspectivă. Asta în situaţia în care a fost corect. Şi nu a ţinut cont de subtilităţile bancare la care putea apela FMI. Mai mult, ar trebui să vedem dacă Fondul a avut cu adevărat aceşti bani. Dacă împrumutul pe care l-a luat în urmă cu câteva săptămâni de la Banca Naţională a Germaniei l-a scos din incapacitatea de moment de a-şi mai respecta condiţiile contractuale privind acordarea de credite unor guverne. Pentru că, se ştie, FMI a trecut printr-o perioadă atât de dificilă încât a intenţionat să vândă chiar o parte din rezervele sale de aur pentru a face rost de lichidităţi.

Poate că între FMI şi clasa noastră politică (fie cea aflată la guvernare, fie cea din opoziţie, fie chiar amândouă) au existat anumite discuţii pe care nu le vom afla niciodată. Poate că dărâmarea guvernului Boc şi crearea crizei politice a fost bine dirijată şi a avut un scop cât se poate de mercantil. Pentru că, întotdeauna, oricât de accerbă ar fi politica, prin conflictele şi perdelele de fum create, tot despre bani este vorba. Mai ales când este vorba de cifre cu multe zerouri.

Acum, guvernul trebuie să se împrumute de la băncile comerciale cu o dobândă mai mare, iar diferenţa de plată, faţă de situaţia în care banii ar fi venit de la FMI, la timp, este de circa 200 milioane de euro. De unde se pot trage suficinte comisioane pentru a răsplăti factorul politic responsabil de crearea crizei şi amânarea tranşei de la FMI. Or, dacă partidele nu reacţionează, înseamnă că impostura este mai mare decât ne-am imaginat. Iar această amânare a tranşei a fost voită pentru a crea justificarea necesară accesări unui împrumut mai scump de pe piaţa bancară privată românească. Totul având ca scop final refinanţarea partidelor.

Realitatea este că băncile nu mai au clienţi de când a început criza. Or, când factorul politic vine şi le oferă un client gras, statul, care nu prezintă risc de includere în categoria rău platnicilor, băncile vor trebui să fie la rândul lor recunoscătoare, întorcând anumite procente spre partide. Că fiecare partrid mare are propria lui bancă, sau reţea, la care îşi asigură capitalizarea „donaţilor” nu mai este o noutate. De aceea, va fi de ajuns să identificăm băncile „alese” pentru a împrumuta statul pentru a ne lămuri care sunt formaţiunile favorizate.

CEZAR ADONIS MIHALACHE