~Cezar Adonis Mihalache: „Un pleşcar la curtea ţării“

Într-o piesă a absurdului ar smulge poate ceva ropote de aplauze… Dar aşa, pe estrada unei realităţi în care a forţat cortina şi gongul unei piese dezarmant de ipocrite, falsitatea nu-i poate asigura nici măcar nefericitul rol de clovn căzut în dizgraţie.

S-ar putea lamenta sub veşmântul bufonului ignorat de propriul rege… Numai că regele pe care-l adulează el, sub mantaua paietelor ce ascund interese şi obligaţii născute din ale tinereţilor „erori” (şi turnători), are oricum o coroană din petice şi implanturi de frustări şi vanităţi întârziate. El însuşi joacă rolul aristocratic al regelui neînţeles de nărodul pe care şi-l doreşte la curtea sa. De aceea, jocul de scenă al bufonului cu apucături obraznice nu are cum să strălucească. Regele şi clovnul par a se eclipsa, sau aşa şi-ar dori ei să înţeleagă nărodul nevrednicia imposturii lor, dar, de fapt, amândoi sunt în spatele unei cortine ce separă lumea impertinenţei de cea a posibilităţilor.

După 80 de zile de repetiţii pentru mult doritul rol din curtea Cotrocenilor, Duda pare a fi obosit. Zeci de „avanpremiere” inutile, zeci de spectacole cu salile (şi străzile) goale, zeci de replici şoptite de un rege afazic în vorbire, toate par a-l fi stors pe actor de orice inspiraţie, lamentarea devenind discursul prin care ar vrea să convingă o ţară să-l voteze.

Desigur, dacă ar fi fost cu adevărat actor ar fi interpretat cu mai multă pricepere rolul pe care şi l-a asumat. Dar, el a străfulgerat eşichierul cu impertinenţa unei pretenţii născute sub pretenţiile abuzului regal recompesat de către autorităţi. Apoi, s-a stins… S-a părguit şi scuturat sub propria-i moştenire a trecutului, şi nu sub votul de blam pe care l-a dat istoria unui rege ce a aşezat înaintea naţiunii sale propria-i îndestulare. Poate că dacă ar fi fost vorba de supravieţuire, ţara l-ar fi iertat. Iar clovnul pe care şi-a aşezat mâna „încoronării” ar fi fost primit cu mai multă îngăduinţă.

Acum, Duda reclamă conspiraţia… Dar nu pe aceea a imposturii regale combinată cu impertinenţa actorului de provincie, ci pe cea a presei aşezate slugarnic sub tălpicile politicii. Au trecut 80 de zile de când Radu a promis că va prinde duda pe colanul struţo-prinţialităţii-prezidenţiale. S-a vestit mare ales, iar acum e supărat că în cobiliţa (cu furăciuni regale) pe care a luat-o la spinare în drumurile lui pe aleile nedesfundate ale realităţii şi sărăciei naţionale, nu a strâns nici un fel de roade. Aşa că a ieşit la atac, certându-i înainte de toate pe intelectuali că sunt subjugaţi politic şi economic. Şi nu-i cântă osanale la curtea lui de rege şi actor închipuit. Probabil, intelectualitatea ar fi trebuit să se înfăţişeze supusă pe terenurile regalităţii şi să-l răsplătească pe actor cu ropote de aplauze înainte chiar de a fi intrat pe scenă.

Duda alege însă nuanţele după cum îi convine… Se asemuie cu actorii pentru a beneficia de pe urma respectului pe care l-au primit marii maestri ai scenei. Numai că, alegând să cerşească şi la curtea regală a unui rege devenit personaj de comedie (şi nici măcar ironie), el şi-a călcat în picioare umbra de epigon de care se folosea pentru a se insinua pe marea scenă. O scenă a improvizaţiei, şi nu a rostirii prosteşti a unor replici fără suflet, o scenă pe care marii actorii îşi joacă rolul vieţii şi nu urcă cu piciorele pline de nămolul linguşeniei pentru a se bucura de aplauze nemeritate.

Şi ar fi chiar ridicol, de ar fi „blocat” cu adevărat de presă, să-i plângem „principelui” de milă! Şi ce dacă nu-i face nimeni propagandă desânţată acţiunile pe care le întreprinde? Doar laudă economia de piaţă, or, atunci, să-şi plătească inserţiile în ziare. Nu să tot ceară pomană… Că ne-am săturat de cât l-am (p)omenit pe sponsorul său de curte. „Regele”-pleşcar. Adică, pomangiu sadea.

CEZAR ADONIS MIHALACHE