~Cezar Adonis Mihalache: „Un preşedinte inutil“

În sfârşit a ieşit la rampă… Desigur, după cum stăteau lucrurile, după cum se jucau argaţii cu frâiele ţării, ar fi trebuit să iasă de mult cu o replică pe măsură. Dar, a învăţat să fie calm. Să stea de-o parte, ieşindu-şi din fire doar când i suflă în ceafă câte un jurnalist băgăcios. Când se joacă unii cu stanţa pe graniţele hărţilor din hârtie, nu se irită. Chiar dacă ghilotina ameninţă a tăia şi în carne vie, chiar dacă hărţile sunt decupate tot mai mult cu foarfecele antiromânismului de feluriţi „aleşi” locali.

Nu s-a deranjat să organizeze o conferinţă de presă. Aşa cum a făcut în cazuri banale dar care i-au zburătăcit la vremea respectivă meşa orgoliului. Nu a ieşit nici măcar pe sticla televiziunii oficioase, pesemne „naşul” fiind încă în vacanţă, pentru a-şi spune punctul de vedere. A trimis doar un comunicat de presă. Desigur, nu a stat el la butoanele fax-ului, după cum, probabil, nu s-a deranjat nici să aşterne câteva vorbe de la sine. Au făcut-o alţii. Iar cel mai grav, în comunicatul remis în numele său, nici măcar nu a ţintit subiectul cu adevărat fierbinte. Pârjolitor, chiar. Nu a sufat o vorbă despre dezmăţul de la Ordoheiul Secuiesc, acolo unde a dat el de gust la gulaşul irededentist, ciorba de potroace stându-i probabil în gât după ce s-a văzut cu ţara la picioare. Iar prin lipsa lui de reacţie faţă de acţiunea maghiaro-secuiască iredentistă si-a dat practic avizul pentru proiectele maghiarilor cu legitimaţie SIC (că pe aia a lor, a maghiarilor de pretutindeni, de la mama lor de la Budapesta, nu le-a mai dat-o nimeni).

Nu a condamnat acţiunile vizând acţiunile făţiş revizioniste, nu a trimis Justiţia să facă ordine în inima ţării (întâmplător o justiţie aflată, într-un moment în care se bat piloanele sfârtecării, în grevă spontană) şi nici nu a amintit de atitudinea remarcabilă a slovacilor (care, vai!, după ce l-au trimis la plimbare pe preşedintele Ungariei, spunându-i în faţă cât este de revizionist, au mai votat şi o lege care prevede că la nivelul instituţiilor de stat trebuie să se audă doar limba ţării). Iniţial, Traian Băsescu a tăcut, fiind suspect, la prima vedere, doar de indiferenţă ori detaşare faţă de problemele ţării. Apoi, în clipa în care a ieşit la rampă pentru a lansa un fals subiect de dezbatere publică, menit să producă perdeaua de fum necesară distanţării de probelemel grave din ţara pe care încă o (con)duce, s-a desconspirat în adevăratul lui scop. Lucrurile sunt evidente. Dacă ar fi vizat numai voturile maghiarilor, pe care şi le doreşte cu disperare, ar fi tăcut. Atât. Dar aruncând pe tapet o falsă problemă pentru a distrage atenţia de la subiectul arzător al megarevizionismului din Ardeal, şi-a demonstrat apartenenţa, voită ori nu (acceptată ori impusă) la mecanismul uriaşei maşinaţiuni antiromâneşti.

Într-un comunicat al hoţului care strigă hoţii, aruncând ceaunul cu cenuşă în capul păgubiţilor, şeful statului a atacat conflictul dintre partidele româneşti. Astfel, subiectul „fierbinte” al momentului, în accepţiunea preşedintelui României, s-a dovedit a fi… valul de replici găunoase şi triviale dintre impotenţii politicii. Nu l-au deranjat acţiunile minoritarilor maghiari faţă de o ţară care i-a adăpostit şi i-a ţinut la ţâţa unui huzur interzis simplului român. Şeful statului nu s-a arătat deranjat de instigările maghiarilor ori de impertinenţele secuilor (care au ajuns, dintr-o biată mârţoagă cu aere de cal troian, să se creadă un fel de potcovarii la steagul federalizării), nu s-a arătat surprins nici măcar de indiferenţa partidelor faţă de problema maghiară sau de vânzarea de ţară a unor trusturi de presă care au îngropat dovezile procesului de autonomizare în circul divertismentului facil şi manipulator. Nu, Traian Băsescu s-a arătat îngrijorat de înjurăturile pe care şi le aruncă cele două partide de guvernare. Nu lăturile din ceaunul gulaşului antriromânesc l-au fript la buza iritării pe şeful statului, ci poreclele adresate argatului său, coşasul mucalit, harnic precum muc cel mic când se urcă pe divanul imposturii.

Concluzia este tristă. Dar plină de învăţăminte pentru electoratul român. Pe Traian Băsescu îl deranjează doar când partidele îi tulbură (deh!) somnul prezidenţial. Că o ţară întreagă este suduită de pungaşii din miezerabilele formaţiuni ale gulaşului întins din inima ţării până la colţul Cotrocenilor, nu-l arde la buză pe cel dintâi ocârmuitor-paharnic.

Halal să ne fie dară cu un asemenea preşedinte care, din apărător al tuturor românilor, a ajuns un dezintegrator a tot ceea ce îi miroase a românism. De la flota naţională, la fruntarii…

Ruşine guvernanţilor care acceptă umilinţele la care îi supun maghiariii şi secui revizionişti. Ruşine, căci, în vreme ce o asociaţiile româneşti trebuie să cerşească la guvern dreptul de a-şi trece în titulatura denumirea de „naţional”, iredentiştilor li se permite să ne profanze simbolurile udate cu sângele străbunilor cu denumiri precum consiliul naţional secuiesc ori consiliul naţional al maghiarilor din transilvania.

CEZAR ADONIS MIHALACHE