~Cezarina Adamescu: „De ce nu se vând măslinele cu bucata?“

Lume multă la noul mall deschis în cartier de curând. S-au adus produse proaspete, de tot felul. Numai ochi de om nu au la pachet. În rest, după toate buzunarele şi pungile. Mărfuri promoţionale. De aceea se şi înghesuie lumea, ca la pomană. Să cumpere ieftin. Orice. Numai să cumpere. Că dacă te întreabă vecina dacă te-ai înnoit cu ceva, ce-i spui? Trebuie să fii în trend.

Gospodinele vociferează pe diverse tonuri, când agresiv, când plângăreţ, în timp ce mintea le merge rapid, făcând calcule. Cele mai multe suspină, oftează. Din galantare, ori expuse frumos pe stelaje, mărfurile îţi fac cu ochiul. Ambalate, în vid, sigilate, în culori ţipătoare, de! Doar e marfă străină. Să tot priveşti şi să salivezi. Şi peste tot, reclame şi asigurări că totul e natural, că nu conţine E-uri, aditivi ori alte substanţe nocive.  Pătrunzi încrezător printre rafturi şi nu ştii unde să te uiţi, pentru că te apucă brusc ameţeala. Dar aici,au şi aer condiţionat, nu are voie să-ţi ţie rău. În plus, se servesc pahare cu apă plată, gratis. Unii stau la rând şi iau de câteva ori. C-aşa-i românul. Dacă tot se dă pe gratis…

Îţi pipăi în buzunarul gros, punga subţire. Înghiţi în sec şi distanţa până la Casă o parcurgi făcând fel de fel de socoteli. „Dacă iau jumătate de  kilogram de brânză, nu-mi ajung banii pentru ouă. Reduc ouăle şi cumpăr lămâii, fie ce-o fi. Dar ce i-o fi apucat să vândă lămâile cu 10 lei noi kilogramul?”

Şi tot astfel de adunări, scăderi şi mai ales înmulţiri şi împărţiri – toată aritmetica din clasele elementare îţi trece prin minte, în timp ce mirosurile îmbietoare, năucitoare, usturoiate, ardeiate, exotice, apetisante îţi excită nările şi simţi cum papilele gustative secretă cea mai curată apă care se adună sub limbă. Un gol lăuntric vecin cu leşinul şi ceva frământare viscerală, pe undeva, pe acolo, îţi aduc aminte că, azi n-ai pus nimic în gură în afară de nafură şi, odată ajuns acasă trebuie să te ocupi de menaj şi bucătărie.

În faţa mea,doi bătrânei, se vede că sunt soţ şi soţie, anii petrecuţi împreună le-au îngemănat trăsăturile, îşi vorbesc unul altuia, într-o tonalitate joasă, plângăreaţă, dar destul de tare – el e cam fudul de-o ureche, ori de amândouă -, astfel ca să aud fără caznă tot, aşa cum se întâmplă adesea pe la rânduri:

„Ia uite! Au adus şi măsline!…”

„Douăzeci de lei?…Ăştia au înnebunit cu totul!… Douăzeci de lei kila?”

„Taci şi nu  te mai uita! Închide ochii!”

„Vaaaaai, lămââââii…. Are  lămâi, tată. Tare mi-e poftă de o lămâie. N-am mai mâncat de anul trecut… Măcar câte o feliuţă, la ceai!…”

„Ţi-am spus să nu te mai uiţi, că-ţi face rău…Hai, du-te mai bine şi priveşte afară, copiii cum se joacă…”

Bătrâna îl imploră, scâncind:

„Tată, nu mai lua brânzică proaspătă, ia două lămâi şi…mai vedem noi, mai găsim te-miri-ce, până la pensie nu mai e mult. Dacă avem ceai….”

„Mamă, lasă-mă şi nu mai smiorcăi…Stai să fac socotelile… Oricum, nu-mi ajunge… tu crezi că n-aş pofti şi eu măcar o lămâie sau o măslină? De ce nu se vând măslinele cu bucata, uite-aşa, învelite în  celofan, ca bomboanele? Şi-ar face omul pofta. Nu mai ţii minte pe vremea noastră, băcanul îţi cântărea câte bucăţi vreai şi ţi le punea într-un cornet…? Şapte bucăţi la cornet, da’ erau maaaari, te săturai… Mai bine te lăsam acasă mamă, să nu mai vezi atâtea bunătăţi şi să mă baţi la cap” – se preface moşul că se înfurie, de fapt, îndurerat că nu poate să-i satisfacă dorinţa.

„Şi eu aş gusta, măcar una” – spune împăciuitor bătrânica.  „Ce mari sunt şi ce carne grasă au!…Nu poţi lua, tată, nici măcar 50 de grame? Tot ar veni câte două-trei…”

„Fugi, dragă de colea, că trebuie să luăm brânză. A zis doctorul calciu, calciu, şi nu mă mai înnebuni! Crezi că eu n-aş vrea? Uite că mi-a lăsat gura apă… Mai bine să închidem ochii, să nu mai vedem… Uf, cât aş vrea să fiu orb!”

Bătrânul, îmbrăcat foarte modest  dar curat, în  puţinătatea trupului său, puţin încovoiat de spate, cu ochii lăcrămoşi şi cu un tremur nervos, sau poate emotiv, ori cu un Parkinson incipient, oftează şi-şi îndepărtează consoarta cu o falsă mânie ceva mai departe de galantar.  Între timp au ajuns în dreptul vânzătoarelor, nişte tinerele cu păreri de fustiţe ai mult descoperind de cât acoperind pulpişoarele bronzate. Bine că nu suie nimeni pe scară!

În faţa cuplului, o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată modest, ridată înainte de vreme, dar cu ochii încă vioi, târguieşte şi ea de-ale gurii. Ţine în mână strâns, un  portmoneu jerpelit şi cu fermoarul stricat. De aceea îi ţine gura căscată cu toate degetele să nu sară mărunţeii pe jos.

Moşul  a ajuns la vânzătoarea foarte nervoasă şi grăbită şi, cu voce tremurată de jind, cere:

„O litră de brânză, vă rog!”

„Ce litră, moşule, crezi că eu vând cu litra? Trebuie să cumperi cel puţin un kil, nu stric cântarul pentru atâta! Hai, altul la rând!…”

Lumea vociferează.

„Dă-i, doamnă omului, cât doreşte, dacă atâta are bani…” se aude o voce fermă de bărbat.

Cât timp vânzătoarea cântăreşte, vădit ofuscată de glasurile din mulţime, femeia cu portmoneul se întoarce brusc şi-i spune bătrânului, cu voce înecată de emoţie:

„Tataie, te rog să primeşti din partea mea în dar, aceste măsline şi două lămâi. Mai mult nu pot nici eu că am acasă copii şi  nepoţică…”

Bătrânul rămâne stană de piatră. Nu-şi crede ochilor, urechilor… Câteva clipe stă pironit, fără grai, aproape fără suflare.  Crede că e o glumă sau o bătaie de joc la mijloc. Nici nu poate întinde mâna să ia pacheţelele. Bătrâna s-a apropiat şi ea şi nu-şi poate ascunde emoţia.

Moşul, ca lovit de apoplexie, cade în genunchi pe dalele de ciment, în spaţiul mic dintre rafturi,ia mâna femeii cu o smucitură şi, până aceasta să se dezmeticească, i-o sărută zgomotos de mai multe ori.

Femeia îşi retrage mâna vădit jenată.

„Lasă, tataie, e un mic dar, nu e pomană, nu trebuie…”

„Să trăieşti, doamnă, sărut mâna, bogdaproste… să vă ajute Dumnezeu. Să vă dea însutit… Vai, ce fericit sunt, mie mi le-aţi dat toate acestea? Nu-mi vine a crede…Nu trebuia, nu trebuia, ne-am plâns şi noi aşa, deh, moşnegi proşti..”

Şade în genunchi făcând cruci mari şi pioase şi aplecându-şi fruntea de ciment, într-o suită de mătănii.

„Bogdaproste, Doamne, că mai există şi oameni miloşi…”

Femeia cu portofelul, evident stingherită că a atras atenţia oamenilor din rând care, efectiv au rămas impresionaţi, îl ia pe bătrân de braţ şi-i şopteşte disperată:

„Nu mai plânge, tataie, că mă faci şi pe mine să plâng! Te rog!…Eu am avut plăcerea să ţi le ofer, fiindcă te-am auzit că ţi-e poftă. Dar îmi faci tare rău dacă plângi…Hai, sus..”

Bătrânul nu se urneşte. E nevoie de patru braţe vânjoase pentru a-l rezema de un stâlp de ciment.  Băbuţa plânge şi ea, ştergându-şi nasul cu o batistă mototolită. Moşul, cu punguliţele în braţe, strângându-le ca pe nişte odoare preţioase, sau ca pe un nepoţel firav, născut înainte de vreme, i le arată consoartei:

„Vezi, mamă, avem măsline şi lămâi, aşa cum am poftit. Başca, brânză proaspătă… Mare-i Dumnezeu…”

Femeia milostivă, cu batista la ochi, lăcrimând discret, se îndepărtează pierzându-se în mulţime, având în auz glasurile plângăreţe ale celor doi consorţi care nu mai prididesc:

„Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!…”

„Mare-i Dumnezeu!”
Septembrie 2008
CEZARINA ADAMESCU