~Cezarina Adamescu: „Părerea mea – ciclu foiletonal. Libertatea de a da cu stângul în dreptul“

Nu am veleităţi de analist politic, nici economic. N-am nici un fel de veleităţi, har Domnului.  Dar nu pot să nu mă gândesc la lucrurile care mă afectează direct, din plin şi-mi dau lovituri aproape mortale, drept în plex. Una după alta, de-mi taie respiraţia. Ce se întâmplă în România ultimilor decenii, mă răneşte cumplit. Direct în inimă. Nu e de mirare aşadar, că trăiesc „cu inima în batistă”.

Atâtea minciuni, atâta duşmănie faţă de om, atâta nesimţire, atâta prostie, atâta naivitate şi atâta perversiune….Colac peste pupăză, noile măsuri de austeritate. Nu e de mirare. Doar suntem vinovaţi, cu toţii, cei 22 de milioane de locuitori ai României, a spus preşdintele. Şi ce spune preşedintele – e sfânt. Adică scos din scripturi.

Am căutat cu osârdie un motiv pentru care să mă simt vinovată pentru soarta actuală a României, şi mărturisesc că nu prea am găsit.

Personal, am mai trăit vremuri de austeritate, doar m-am născut la 7 ani după încheierea  războiului, când pâinea şi hainele se dădeau pe cartelă, pe puncte. Apoi, perioada anilor ’80, când iarăşi totul era raţionalizat.

Raţionalizat, dar nu lipsind cu desăvârşire. Cu toate restricţiile, tot mai puteam merge într-un concediu la munte, ori la mare. Ba am văzut şi zece ţări străine, eu, o simplă lucrătoare în cultură. Tot mi-am construit o casă, mi-am luat o mobilă, strictul necesar, îmi permiteam să văd toate premierele la teatru, toate operele şi operetele, toate concertele simfonice, toate filmele. Îmi permiteam de asemenea, să merg în vizite, să cumpăr daruri,  să văd muzee, expoziţii, să-mi cumpăr cărţi cu nemiluita. Să-mi cultiv spiritul, ca să nu devină „pârloagă”. Slavă Domnului că am apucat să fac toate acestea, la care acum, nici nu mai pot visa.

Acum  concediile sunt rezervate „only for white men” – doar pentru albi, doar pentru cei de la vârfuri. Nu-ţi mai este permis, nici să te plimbi prin faţa hotelurilor de 5 stele ale bogătaşilor. Nici asta n-ar fi bai. Ocoleşti şi gata. Dar, a devenit un mare lux, până şi călătoria cu trenul. O boierie. Degringolada la care sunt supuşi oamenii simpli, este evidentă. Lor nu li se mai permite nimic. Sens interzis. Cale întoarsă.  Libertatea pentru care s-a vărsat sânge în ’89 e stropită cu sacrificii şi cu sânge. Nu ne-a mai rămas decât libertatea de a suferi, de a face „ciocu’ mic”, de a privi şi saliva când ne aducem aminte de ospeţele de altădată, din perioada cartelelor.

În timp ce aleşii au tot mai multe libertăţi: libertatea de a ne batjocori, de a ne pune pumnul în gură, de a ne juca în picioare, de a ne minţi cu neruşinare,  de a ne asupri cu biruri peste biruri, de a ne izgoni din propria ţară peste care s-au lăţit ei şi cu neamul lor.

Dar mai presus de toate, au o libertate pe care o exercită zilnic: libertatea de a da cu stângul în dreptul. Şi o fac cu dezinvoltură, ca nişte adevăraţi jucători. Libertatea de a o face de oaie. Dar nici aceasta nu mai înseamnă nimic, de vreme ce nimeni nu ripostează. În ţara lui Pupură Vodă, nimeni nu mai crâcneşte. Dar dacă au crâcnit până acum, demonstrând în stradă, legându-se cu lanţuri, făcând greva foamei, căţărându-se pe un stâlp sau pe acoperişul unui bloc, acum, dintr-o dată, toate glasurile au amuţit. De ce?

Lehamitea a pus stăpânire definitiv pe mintea şi voinţa românului. La ce bun?

Guvernanţii fac tot ce le trece lor prin cap. Bătaia de joc a ajuns la apogeu. Nu mai există nici o limită.

„Câinii latră, caravana trece”. Şi omul s-a cam săturat de lătrat în vânt sau la lună.

A răguşit. A rămas fără grai.

„Omul cu coasa” – o ascute de zor. Semn că  a sosit vremea  să fim cosiţi. Să fim retezaţi din rădăcină.

Unde-i deşteptătorul, însă, pentru a ne da semnalul. Şi cine-şi va asuma rolul deşteptătorului?

Naiba ştie.

Deocamdată, visul celor de la putere  înfloreşte pe câmpia unde iarba îşi aşteaptă cosaşul. Visul de a ne călca în picioare, de a ne nimici definitiv sub coasa lor.

Dar e valabilă şi spusa: „Nu mor caii când vor câinii”.

Parafrazând un cântec de prin anii ’70 cântat de formaţia Phoenix, spunem:

„Lasă, lasă, lasă, lasă! C-o s-ajungem noi la coasă. Laaasă!”

Şi-atunci vânătorii vor fi seceraţi de alicele sălbăticiunilor.

CEZARINA ADAMESCU

13 IULIE 2010