~Cezarina Adamescu: „Prizonier din iubire de-a lungul epocilor. Meditaţie: închisoarea din noi şi cea din afară“

Se zice că, dacă nu poţi îngădui un fapt, e bine cel puţin să nu fii tentat să judeci. Fiindcă, Unul Singur are dreptul să judece.

Ştim, de asemenea, că lui Iisus Hristos nu i-a fost străină închisoarea.  A stat El Însuşi în ea, iar mai apoi, ucenicii Săi, pe care-i  avertizase în mai multe rânduri despre ce aveau să îndure dacă-L vor urma,  au suferit acelaşi supliciu.

Din iubire pentru  Acela care a suportat închisoarea unui trup uman în locul slavei cereşti.

Iisus chiar promite Împărăţia pregătită de la începutul lumii, celor care  vor manifesta un dram de milostivire pentru aproapele, din dragoste pentru El, aşa cum reiese din Sfintele Scripturi:

„Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi  Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit la Mine.”

Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau, fiindu-ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut?

Când Te-am văzut noi  bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?

Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceştia foarte neînsemnaţi fraţi al Mei, Mie mi-aţi făcut.” (Mt. 25, 34-40).

Pentru toate lucrurile pământeşti şi cereşti EXISTĂ O ZI. Aşa se cuvine.

Există o zi din săptămână când închisorile îşi înalţă steaguri albe. O zi din obişnuitele zile care se înşiruie egal după legi nescrise, neştiute, dar adânc înrădăcinate în rânduielile implacabile ale firii. O zi când Însuşi Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute s-a odihnit, contemplându-şi cu plăcere, desăvârşita operă a Mâinilor Sale.

O zi când ar trebui să înceteze orice foc de armă, când explozibilul ar trebui să-şi piardă puterea distructivă, când pumnii ridicaţi împotriva aproapelui se deschid de la sine şi cad inerţi ca nişte păsări ostenite în iarbă, când şarpele răutăţii şi urii îşi pierde veninul, când puterea binelui sporeşte peste măsură, muribunzii îşi deschid ochii spre soarele răsare, răufăcătorii se ruşinează, orfanii îşi găsesc părinţii naturali iar orbii surâd întrezărind o lumină.

Este ziua când zidurile închisorilor îşi deschid larg porţile; ferestrele cu gratii se desferecă, uşile celulelor se dau în lături; hainele vărgate se schimbă-n cămăşi de ivoriu, cătuşele cad singure pe pardoseli de ciment, lanţurile se sfarmă cu zgomot.

Este Ziua Domnului, când pătrunde în locuri de ispăşire Cuvântul Bun al lui Dumnezeu. Haina acestei zile conferă tuturor rătăciţilor o protecţie specială.

Este ziua când, nu numai trupurile se dezrobesc, ci şi inimile. Zidurile reci şi scorojite, închise la culoare şi igrasioase, capătă brusc mantia de catifea a iubirii frăţeşti întru Domnul, aerul se încălzeşte de la flăcăruile ochilor, duşmanii  îşi uită pricinile de învrăjbire  şi îşi întind unul altuia, mâinile.

Pravilele cad iar între legile omeneşti şi legile dumnezeieşti, ca şi între suflete, nu mai există frontiere. Pânzele freatice ale iubirii depăşesc graniţele, străinul îţi devine prieten de aproape.

Este ziua în care infirmii coboară şi urcă singuri treptele durerii, ochii bolnavi îşi recapătă limpezimea şi strălucirea, palpitul firav de speranţă, paraliticii coboară din patul lor de spital, anemicii îşi recapătă vlaga trupească, până şi cei mai slabi capătă vigoare şi merg laolaltă în Sanctuarul improvizat, pentru a asculta Cuvântul Domnului.

Un Sfânt Altar într-o închisoare.

Dar oare Domnul nostru Iisus  Hristos nu se află zilnic, de bunăvoie, în închisoarea Tabernacolului dinaintea Sfântului Altar? În închisoarea  de iubire în care a invitat atâtea suflete sfinte să locuiască împreună cu El, să împartă bucăţica de pâine şi vinul?

Să ascultăm împreună, în închisoarea de iubire, Cuvântul:

Cuvântul care tămăduieşte;

Cuvântul care înalţă;

Cuvântul care izbăveşte;

Cuvântul salvific;

Cuvântul care apropie şi uneşte;

Cuvântul care mântuie;

Cuvântul care alină durerea;

Cuvântul mângâietor;

Cuvântul care reînvie nădejdea, speranţa, iubirea;

Cuvântul care alungă spaima şi primeneşte făptura;

Cuvântul care luminează şi îmbogăţeşte;

Cuvântul cuvintelor,

Cuvântul!

Şi acest Cuvânt coboară nu numai pe altarele lăcaşurilor de rugăciune. El se întrupează în încăperile reci şi întunecate ale închisorilor, bate la uşi şi uşile se desferecă, atinge obloane şi drugii de fier cad singuri în lături.

Cuvântul împrăştiind raze de speranţă poposeşte şi în saloanele bolnavilor, ale suferinzilor de orice fel; în azilurile de bătrâni uitaţi de copii ca şi în căminele de copii părăsiţi de părinţi, în orice colţişor unde există suferinţă şi deznădejde.

E Duminică.

E Ziua Domnului nostru.

E ziua când în închisori coboară Pacea.

Cuvântul Întrupat se află printre oamenii privaţi temporar de libertate. Deţinuţilor li se permite să-şi schimbe hainele. Zeghea e lepădată ca o piele de împrumut, ei se primenesc îndelung şi-şi îmbracă haine albe.

Cât de odihnitor şi cât de strălucitor e albul acesta imaculat cu care prizonierii întâmpină Cuvântul Domnului! Haina Numelui lui Iisus conferă ispăşitorilor, neprihănirea. O dată îmbrăcaţi în neprihănire, va fi greu să se întineze din nou. E vorba, desigur, despre o primenire lăuntrică. O renaştere spirituală. Oameni care, pe parcursul săptămânii ispăşesc greşeli mari sau mici, alunecări, ispite, rătăciri vrute şi  nevrute, duminică, îmbracă haine albe, uitând pentru câtva timp de trecut, de programul disciplinar poate prea sever, uitând de judecăţile care îi aşteaptă într-un Tribunal  ostil, uitând de dorul de acasă.

Înveşmântaţi  în alb, îşi pipăie uşor stingheriţi hainele, se simt dintr-o dată curaţi şi se bucură. Încă mai au capacitatea aceasta de a se bucura, fiecare pentru sine şi împreună. E adevărat, cândva au greşit, dar acum ispăşesc şi încheie în ziua aceasta un frumos Armistiţiu. În primul rând cu ei înşişi. În inimile lor e pace. E linişte aici şi afară. Isus le-a adus pacea, o dată cu veşmintele albe. În clipa  aceasta n-ar putea săvârşi nici o nelegiuire. S-au împăcat cu sine şi cu fraţii lor de ispăşire. Orice vrăjmăşie dispare. Ei se îmbrăţişează şi plâng. Se lasă în genunchi. Promit. Se roagă. Se tânguie. Se curăţă. Invocă numele Maicii Prea Sfinte. Oameni care până mai ieri, abia dacă ştiau să-şi facă semnul crucii. Fac metanii. Îşi sărută hainele. Sărută Cartea Sfântă. Sărută Crucea. Învaţă literă cu literă, alfabetul Iubirii.

Îi simţi emoţionaţi, fervoroşi, după tresăritul vizibil al pleoapelor, după strălucirea pupilelor, umezeala obrajilor. Devin prunci îmbrăcaţi în neprihănire şi simt nevoie de ocrotire. Şi la cine să afle ocrotire dacă nu la Tatăl din Ceruri şi la Măicuţa Prea Sfântă?
În felul acesta se unesc spiritual cu Iisus, primindu-l cu trupurile şi sufletele primenite de o spovadă sinceră. Domnul nu face deosebire între copiii săi. Îi primeşte la fel în preajma Sa, în Inima Sa Milostivă, Preaîndurătoare, căci, cine  are nevoie mai multă de medic decât cel mai bolnav dintre oameni? Iisus dăruieşte acestor bolnavi prilejul tămăduirii. Şi ei primesc Trupul şi Sângele Domnului nostru ca pe un balsam izbăvitor, dătător de vlagă şi speranţă.

Fiecare ştie că a greşit şi că trebuie să plătească. Faptul că, de la o vreme, poarta celulei lor s-a deschis parcă de la sine, lăsând să pătrundă haloul de lumină, razele binefăcătoare şi vindecătoare ale Duhului Sfânt, este pentru oamenii aceştia, de-a dreptul miraculos.

Este colacul de Salvare pe care Maica Fecioară – Scăparea păcătoşilor, Tămăduitoarea bolnavilor şi Mângâietoarea mâhniţilor, l-a aruncat asupra naufragiaţilor care păreau fără scăpare. Ei l-au prins cu nădejde şi au început să înoate la mal.

Maica Domnului le-a oferit Pacea Fiului său pentru totdeauna. Legea eternei iubiri a dumnezeiescului Fiu faţă de aproapele s-a întipărit în inima fiecăruia. Şi-au recăpătat astfel seninătatea şi dorinţa de reabilitare. Graţie Cuvântului Divin, aceşti oameni sunt vindecaţi sufleteşte, ridicaţi din nou la stea de copii ai lui Dumnezeu, stare pe care, pentru un timp şi-o pierduseră, căzând în mreaja Celui Potrivnic şi amăgitor.

„Eram am nimănui. Acum am şi eu o identitate” – spune un om renăscut astfel.

„Isus e Salvatorul meu” – spune un altul, în timp ce mângâie cu degetele tremurânde copertele Cărţii Sfinte.

„Numai Sfânta Fecioară putea să-mi dezrobească astfel inima”, suspină un alt om, cu mâinile împreunate a rugă. „De-acum sunt LIBER”.

„Din cel mai rău deţinut, cum eram cotat până nu demult, am devenit unul foarte blând şi ascultător, mulţumită Luminii lui Hristos. De-abia îmi aştept eliberarea. Însă mă consider liber de pe acum. Anii de pedeapsă pe care-i mai am de ispăşit, nu mai contează.”

„Toate lucrurile după care am alergat în viaţă sunt deşertăciuni şi himere” – mărturiseşte un alt ispăşitor.  „De-abia aici mi-am dat seama. Iisus şi Fecioara Maria mi-au luminat mintea. Ei mi-au adus adevărata Eliberare.”

„Parcă mi s-a topit gheaţa de pe inimă” – se aude un alt glas. „Mi se pare că până acum nu am trăit sau am trăit în zadar. De-abia de aici înainte cred că ştiu cum trebuie să trăiesc cu adevărat.”

„Acum, când L-am primit pe Iisus în inima mea, când El m-a primit ca pe un mieluşel rătăcit în turma Sa, am nădejdea că n-o să mai greşesc. Mă simt dintr-o dată LIBER, aşa cum nu m-am simţit niciodată, gratiile nu mai contează” – răsună o altă mărturisire.

„Parcă mi s-a luat o pânză de pe ochi, fiindcă eram orb, orb în plină lumină” – se aude un glas şoptit, înecat de emoţie.

Sunt mărturii zguduitoare. În cuvinte simple. Cuvinte grave. Rostite din adâncul de inimă. Cuvinte care sună a jurăminte de credinţă. Cuvinte care tulbură şi care rămân scrijelate pe suflet, reînnoind duhul blândeţii, al jertfei, al curăţiei, al adevăratei iubiri, semnul distinctiv al credincioşilor copii îmbrăcaţi în uniforma lui Hristos.

Fără gesturi imperative. Fără demagogie pompoasă. Fără vorbe deşarte. Lucruri simple: O cruce, o biblie, o cămaşă albă. Ele sunt de ajuns să scoată şi pe cel mai greşelnic dintre oameni din starea de lâncezeală, din starea de culpă morală, din starea de plâns a indiferentismului şi să treacă la o nouă viaţă, departe de înşelăciunile şi sminteala dezlănţuirii simţurilor, a patimilor, departe de ură şi neîncredere, trufie, orgoliu, viciu, cruzime şi laşitate.

Pronia divină a avut milă şi îndurare de aceşti nefericiţi, deschizându-le poarta spre pocăinţă. Orice păcat se şterge printr-o spovadă sinceră şi o căin-ţă adevărată şi devii din nou neprihănit, ca-n ziua dintâi a Botezului sfânt, când isopul curăţitor, apa şi mirul, te-au spălat de păcatul strămoşesc şi te-au făcut copil al lui Dumnezeu, dându-ţi să bei din apa vie a izvorului veşnic.
Galaţi, 20 noiembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU