~Cezarina Adamescu: „Sub semnul cuvântului. Omagiu: 80 de ani în slujba tiparului: Angela Popa (Galaţi)“

S-a născut pe ape în prima dimineaţă de luni a anului 1913. La sud de Varna, pe un vapor, dintr-o frumoasă grecoaică – Zenovia – şi tatăl, un grec bogat, Dumitru Popa Mihail, pe atunci drector general al întreprinderilor mici alimentare.

Toată noaptea Dimitrios o implorase pe soţia sa Zena să mai amâne puţin, măcar până ar fi ajuns în localitatea apropiată Smirni ( ca şi când tinerei gravide, apucată brusc de durerile facerii, i-ar fi stat în putinţă!) – ivirea pe lume a micului înger cu nume predestinat – Angela – care, în pofida valurilor ameninţătoare premonitorii şi a furtunii nebune – aşa cum va fi şi viaţa ei zbuciumată, – se grăbea, neţinând cont de rugăminţi, nici de amânări şi dădea semne iminente că vrea să-şi facă apariţia pe lume. Şi înspre ziuă, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un somn lung şi trebuia să înoate la mal prin lichidul acela amniotic, Angela  scoase primul  strigăt de glorie ţâşnit parcă din izvorul fierbinte şi cast pe care a alunecat la venire. Sfânta magmă roşie o însoţea pe fetiţa aceasta micuţă şi negricioasă, punându-i existenţa încă de la început sub semnul incertitudinii. Pe mama Zena o ademeneau cu duhul blândeţii, spiriduşii durerii şi ai fierbinţelii care îi provocau delir şi sudoare rece şi fierbinte. Sosiseră deja ursitoarele despletite, cu părul curgându-le ţurţuri, să-i menească un destin nepereche, aflat SUB SEMNUL CUVÂNTULUI.

“Va fi regină peste un popor de cuvinte!”, spunea una învârtindu-se în jurul patului de suferinţă deveneit leagăn.

“Regatul ei va fi de hârtie!” şuiera alta deasupra micuţei.

“Imperiul ei va fi de carton, din piei şi vopsele”, îngâna o a treia.

“Va fi stăpâna unui vast Imperiu al Cărţii, al literelor,va cunoaşte mucenicia cuvântului” ridică vocea, a patra ursitoare.

“Va supune maşinile născătoare de cuvinte!” rostea altă voce.

“Va fi săracă şi harnică. Ferice de ea! Dar îşi va croi drumul singură, singură, singură…”

Ultimele cuvinte erau rostite hotărât, apăsat, obsesiv. Şi îşi vor pune pecetea asupra micuţei, a cărei faţă devenise parcă atentă.

Angela. Îngerul literei scrise. Îmblânzitoarea cuvintelor, care abia îşi începuse călătoria, voiajul vremelnic pe marea atât de agitată a întâmplărilor diurne şi nocturne. O călătorie nu lipsită de primejdii, cum avea să se dovedească în cele aproape nouă decenii de existenţă, căci avea de traversat două războaie mondiale, foamete, frig, sărăcie, mizerie, muncă multă, răutate, invidie, dar şi admiraţie, devotament, stimă, din partea celor alături de care  a lucrat o viaţă întreagă.

La pupa vasului, siajul spumegând al durerilor facerii sfărâmându-se într-un strigăt de biruinţă care avea să potolească furtuna şi valurile aşa cum, cu nouăsprezece veacuri în urmă, Învăţătorul potolise furtuna pe Marea Galileii.

Angela era unul din cei şase copii ai acestei  familii tinere şi binecuvântate de Dumnezeu. Se născuse, fiică a Luminii. O dată cu dimineaţa geroasă a primei zile de Ianuarie, de Sfântul cel Mare Vasile. Soarele zăbovea încă înnămolit printre abisuri de ceaţă. Câteva stele maiestuoase îşi luau rămas bun, clipocind încă, ascunse-ntre neguri, înainte de a se duce la culcare.

Un copilaş incredibil de mic. O mogâldeaţă. Aidoma îngerilor care începuseră din senin, printre valuri de spumă, să dănţuiască. Văzuţi sau nevăzuţi, auziţi ori neauziţi, ei erau acolo şi vegheau prima zi de viaţă a micuţei.

Copilăria avea să-i fie deosebit de scurtă însă. Până la şapte ani şi jumătate, când vestea năprasnică a morţii iubitului ei tată, la numai 37 de ani, avea s-o marcheze pe viaţă, maturizând-o în câteva zile. Realitatea a izbit-o ca un val năucitor, drept în creştet şi până să se dezmeticească, s-a pomenit împreună cu fratele ei Iani, slugă la stăpân. Prima ei meserie a fost una dintre cele mai simple : împacheta bomboane. Dar era şi o parte bună : avea să mângâie cu degetele sale micuţe, delicioasele acadele, să le simtă mirosul parfumat şi uneori să-şi lingă degetele pe furiş, să n-o vadă jupânul. Visa noaptea că mănâncă jeleuri cu fructe, bomboane fine de ciocolată, bezele în culori fistic. Avea visuri…dulci.

Abia dacă măsura un metru şi nu împlinise încă opt ani când a trebuit să-şi schimbe meseria. A luat-o un prieten de-al tatălui ei, ucenică într-o legătorie. La un patron indian de la care “a furat” toate tainele meseriei, dar, în timpul uceniciei sale, a făcut fel de fel de munci obositoare : a bătut cuie în lădiţe, nimerind de cele mai multe ori în degeţelele-i scurte şi delicate, a confecţionat cutii, burdufuri de acordeoane, casete de carton îmbrăcate în piele. Deşi firavă şi mărunţică era foarte îndemânatecă, astfel încât a învăţat iute să lucreze la maşinile uriaşe la care se urca pe un scaun ca să ajungă să le mânuiască. Stârnea admiraţia lucrătorilor pentru caracterul ei hotărât, precoce, serios, cinstit, smerit, ascultător. Ura minciuna şi hoţia.

“Halal grecoaică!” spunea mereu stăpânul, văzând că învaţă aşa repede tainele tipografiei şi ale legătoriei.

Aici a deprins respectul pentru cuvântul scris sau rostit, pentru literă şi tot aici a căpătat acea evlavie pentru cărţi, pe care, cu pietate maternă le împodobea cu îmbrăcăminte aleasă, tăindu-le filele, cusându-le minuţios şi luare aminte, lipindu-le cu atenţie, aplicându-le modele pe coperte şi înscrisuri suflate cu aur. Lucra cu mult har, fantezie, îndemânare şi crea noi modele de ştanţe de aplicat pe coperte.

Pe atunci se lucra în piele fină, de calitate, adusă din India, în mătase naturală de China, în materiale scumpe ţesute cu fir de aur, iar clientela acestui patron era deosebit de aleasă : episcopi, regi, procurori, medici, profesori, toţi cei care voiau să-şi alcătuiască o bibliotecă prestigioasă, în îmbrăcăminte aleasă. De asemenea, existau mulţi bibliofili care-şi îngrijeau cărţile şi le venerau având grijă de sănătatea lor, să nu capete ciuperci ori mucegai, de aceea le îmbrăcau în piele, şagren ori pânză, după buzunarul fiecăruia. Legătoria de carte este însă artă. Nu se poate face oricum. Şi mai ales, nu se poate face dacă n-ai dragoste de carte. Şi Angela avea din belşug, căci pentru ea, cărţile erau fiinţe vii, acolo îşi puseseră sufletul toţi marii gânditori ai omenirii. Şi se purta cu ele ca atare. Angela a slujit deopotrivă regi şi preşedinţi, instituţii, biserici şi şcoli, elevi, studenţi şi cadre didactice, artişti şi oameni de seamă ai ştiinţelor exacte. Cine n-o cunoştea în oraş? Era vestită, căci fiecare locuitor, măcar o dată în viaţă venea la ea să-şi lege o carte. Predilecţia ei era pentru creatori, pentru pictorii care-şi legau albumele de artă, pentru scriitori şi poeţi pe care-i preţuia foarte mult şi le citea şi operele. Mii  zeci de mii, poate milioane de manuscrise au trecut prin mâinile ei ferme, mici dar puternice, bătătorite întotdeauna, cu vene pronunţate de la maşina de presat ori de la maşinile de tăiat hârtie şi cartoane. Era primul lector al acestor manuscrise şi le cunoştea tuturor lucrările, citite, pe furate, printre rânduri în manuscris. Memoria ei era redutabilă.

Mărturisesc că tanti Angela mi-a fost ca o rudă, acea rubedenie spirituală care te leagă mai mult decât rudenia de sânge. Ea a lucrat la Poligrafie cu bunicul meu Gheorghe, cu tatăl meu Nicolae şi cu fratele meu Ion. Bunicul era maistru tipograf, a ieşit la pensie din această sfântă meserie, tata a fost zeţar, iar fratele Ion a fost ucenic şi legător de carte, o scurtă perioadă de timp. Tata îi purta Angelei un respect deosebit. Bănuiesc că şi tata mare Gheorghe Adamescu, dar eu eram prea mică pe atunci şi nici nu visam c-am s-o cunosc mai târziu pe Angela, regina hârtiei şi a cartoanelor, împărăteasa cărţilor şi a carneţelelor legate frumos în piele, lipite cu clei ori cu pap preparat din făină albă.

Când am ajuns prima dată la ea, acum 25 de ani şi i-am povestit de bunicul şi de tata, Angela şi-a amintit imediat de ei şi le-a lăudat măiestria şi seriozitatea.

De la o vreme, Angela avea pierderi mari de sânge pe nas şi pe gură efect al intoxicării cu plumb şi cu alte materiale toxice, boală profesională de care nu erau scutiţi tipografii şi lucrătorii zeţari.

De la patronul său  a învăţat o deviză pe care a respectat-o cu sfinţenie : “Să fii corectă şi cinstită!” Aceste virtuţi erau de căpetenie pentru ea.

După moartea patronului, care era cel mai renumit meseriaş în  domeniul tipografiei şi al legătoriei la acea vreme, a rămas fără slujbă, după 23 de ani de muncă în atelierul de legătorie, unde ajunsese şefă peste un mare număr de lucrători. Căpătase faimă bună. Abia împlinise 30 de ani, era frumoasă şi singură, aşa cum îi meniseră ursitoarele, muncea din greu spre a-şi întreţine familia numeroasă : fraţii, o soră – Piţa – de o frumuseţe răpitoare dar cu un destin nefericit, mama, bunica, nepoţii, verii şi verişoarele. O trăsătură de caracter care nu trebuie cu nici un chip omisă este aceea a carităţii sale, a spiritului de jertfă şi dăruire pentru cei din jur, cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi. Se poate spune despre Angela Popa că era ca un pom încărcat care dăruia tuturor trecătorilor roadele parfumate şi dulci, deosebit de îmbietoare ale inimii sale generoase. Nu era om să plece neomenit sau cu mâinile goale de la Angela. Nu păstra nimic pentru sine, ci dăruia cu frenezie şi voluptate totul celor din jur. Căci ea însăşi se mulţumea cu atât de puţin şi era bucuroasă să-i vadă semenii ei sătui şi fericiţi!

Rămasă aşadar fără serviciu, după o perioadă lungă de căutări, se angajează la un al doilea patron, de data aceasta evreu. Începea însă perioada marilor tulburări antisemite şi, nu după multă vreme, noii săi patroni vor sfârşi executaţi la Bug.

Angela se va trezi din nou fără slujbă, fără mijloace materiale şi fără identitate, deoarece patronii săi îi luaseră cu ei şi actele.

Era deja maestră legătoreasă şi tipografă şi cunoştea toate tainele unei tipografii, lucrând la maşini, făcând cartonaj, casete, mape de birou şi tot ce ţine de legătorie. Se învârtea printre muşuroaie imense de cărţi, vechi sau noi, care o hrăneau cu foşnetul lor diafan cu “sufletul dinlăuntru”, izvorând nu numai din filele de pergament din ediţiile Princeps şi cele de lux, dar şi din cele scorojite de ani şi intemperii, mâncate de ciuperci şi alte boli de hârtie, căci şi hârtia se îmbolnăveşte. Nimic n-o deranja pe Angela : nici mirosul de mucegai şi de ciuperci, nici acela de clei de oase ori pap răsuflat, pe toate le restaura cu infinită tandreţe şi le considera ca pe propriii ei copii pe care ar fi putut să-i aducă pe lume, dar nu avusese timp şi nici ocazie pentru asta.

Nutrea un respect adânc pentru fiecare cuvânt, pentru literă, pentru orice bucăţică de hârtie tipărită. Şi nu degeaba, pentru că : “La început a fost Cuvântul…” (Ioan 1,1).

De la prietenii ei scriitorii, învăţase că, slujind cuvântul cu credinţă, te poţi îndumnezei prin el, însuşindu-ţi-l şi apoi împărtăşindu-l şi altora ca să se hrănească din el şi să-şi potolească setea de cunoaştere.

“Poate că singurul adevăr este pacea cărţilor”, spunea Antoine de Saint Exupery. Şi această pace, acest imperiu era în stăpânirea sa, ca maistră şi tipografă, şefa legătoriei.

Când apele s-au mai limpezit, s-a angajat la un ziar al Galaţilor numit pe atunci “Desrobirea”. A fost decorată cu argint pentru merite deosebite. A adunat o mulţime de diplome şi medalii la cele mai prestigioase concursuri de legătorie din ţară şi de peste hotare.

Pentru Angela Popa, legătoria nu mai prezenta nici o taină, le-a descifrat cu migală şi dragoste pe fiecare, lucrând cu devotament, respect şi evlavie în acest domeniu atât de prozaic şi migălos la prima vedere, dar încărcat de miresmele atât de îmbietoare ale ştiinţei şi culturii, ale artei, ale frumosului, ale creaţiei şi atât de puţin apreciat astăzi, când cartea tinde să devină un instrument  de cunoaştere desuet, aproape uitat, ignorat cu bună ştiinţă, o “pedeapsă” de speriat copiii şi nu un “premiu” şi o “recompensă” cum era atunci, când mămicile noastre obţineau totul de la copiii lor, cu o condiţie : să-i lase să citească sau să le cumpere o carte. Cel mai frumos dar din câte au existat vreodată, care nu echivalează nici cu un inel, nici cu un colier de pietre preţioase.

Cuvintele pot fi pietre mai preţioase decât diamantele pentru cine ştie să le poarte cu demnitate. Orice manuscris, orice mănunchi de hârtie tipărită deveneau supuse şi smerite sub mâinile iscusite ale Angelei Popa, prinzând viaţă şi devenind deosebit de frumoase atunci când se prezentau, ca de nuntă, în vitrinele bibliotecilor de lux ale marilor instituţii sau ale personalităţilor oraşului şi ale ţării, ori în bibliotecile publice de unde se putea înfrupta fiecare.

Cine nu şi-a legat măcar o lucrare de licenţă, de grad, de doctorat, o carte preţioasă, un manuscris sau măcar nişte foi răvăşite de vreme, salvate din nu ştiu ce naufragiu spiritual şi care puteau să mai trăiască mulţi ani, în noua lor haină curată şi frumos împodobită cu ştanţe înflorate?

Câţiva zeci de ani a lucrat la Întreprinderea Poligrafică de pe strada Coşbuc, tot în calitate de maistru tipograf şi legător în cadrul Trustului Industriei Poligrafice, aşa cum atestă legitimaţia sa de serviciu nr. 127, valabilă până în anul 1975, când a trebuit să se retragă la pensie din pricina nenumăratelor boli ale căilor respiratorii provocate de plumbul, praful, hârtia şi substanţele chimice pe care le folosea. Dar activitatea sa nu s-a sfârşit la această dată, dimpotrivă, a lucrat acasă, cu acelaşi sârg şi iubire pentru carte.

Deşi nu a fost sculptor, tanti Angela a migălit toată viaţa la o singură operă ca şi V. I. Cireş : MONUMENTUL CĂRŢII. Ca orice artist în meseria sa, a încercat să modeleze în chip plăcut lumea din jur cu lucruri mărunte, dar plăcute ochiului şi binevenite spiritului, de o valoare nepieritoare.

Ea şi-a asigurat un loc în memoria iubitorilor de carte şi de frumos, cu mult timp înainte de trecerea sa la cele veşnice şi, nu ne temem că greşim dacă spunem că şi-a câştigat nemurirea prin ceea ce a fost şi a rămas toată viaţa : un fidel prieten al cărţii. Un om fără pereche. Un suflet uriaş cât un munte. Care până în ultima clipă, în ciuda vârstei şi a slăbiciunilor fizice, s-a dăruit acestui apostolat al iubirii de semeni.

Şi, parafrazându-l pe un alt mare iubitor al cărţii : “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”, am putea adăuga : “Carte frumoasă, cinste cui te-a preţuit atât de mult încât te-a aşezat cu pietate la loc de cinste în inima şi mintea sa, te-a slujit şi ţi-a închinat întreaga viaţă!”

Tanti Angela. O fiinţă măruntă la statură şi aparent neînsemnată, cu ochii ageri, cu mâinile nervoase, tremurânde, cu ochii slabi, dar cu inima trează şi faţa vioaie, cu zâmbetul înflorind permanent pe chipul său fără vârstă, care s-a îndumnezeit prin Cuvânt, preţ de o viaţă, care, în frumuseţea, cinstea şi demnitatea ei creştinească, a devenit, viaţă eternă. Aşa mi-o amintesc, aşa vreau să-mi rămână în memorie, aşa îi invit pe cei care au cunoscut-o, să şi-o aducă aminte, de câte ori vor deschide o carte…

Galaţi, 15 iunie 2008

CEZARINA ADAMESCU