~Dan Brudaşcu: „Iranul – încotro?“

Peste câteva zile Iranul va sărbători cea de-a 31-a aniversare a Revoluţiei islamice, care a pus capăt existenţei multiseculare a uneia dintre cele mai renumite şi puternice monarhii din istoria omenirii. În contextul actual, însă, această aniversare are toate şansele să treacă aproape neobservată întrucât autorităţile de la Teheran sunt angajate cu prioritate într-o dispută internaţională de proporţii, ce ar putea avea consecinţe nebănuite nu numai asupra propriei ţări sau a păcii şi stabilităţii în regiune ci, aşa cum s-a văzut deja, şi pe un plan mult mai larg, extins până la frontiera răsăriteană a Europei, respectiv până la graniţa României.

După  cum se ştie, Iranul este a 18-a ţară în lume, ca suprafaţă, sensibil egală cu suprafaţa Alaskăi, dar de aproape 7 ori mai mare decât cea a României. După cum se ştie, în 1979, el a fost iniţiatorul unei sângeroase şi intens contestate (pe plan extern) revoluţii islamice, dar se confruntă în prezent cu o situaţie extrem de complexă, pentru care,  se pare că nu a găsit, din păcate, până în acest moment soluţii politico-economice sau diplomatice corespunzătoare şi viabile.

De la detronarea Şahului, în anul 1979, şi transformarea Iranului din monarhie absolutistă în Republică Islamică, economia ţării a cunoscut o dezvoltare incontestabilă, înregistrându-se mutaţii semnificateive atât în plan demografic, cât şi social – economic, dar, în prezent, trebuie să facă faţă unui intens proces de poluare a aerului în special în zonele urbane, despăduririi exagerate, creşterii şeptelului şi suprasolicitarea păşunilor, deşertificarea, poluarea cu petrol, în special în zona Golfului Persic, degradarea solului ca urmare a salinizării, insuficiente resurse de apă potabilă şi ca rezultat direct al poluării apei, dar mai ales un intensificat proces de urbanizare.

Deşi ar fi fost de aşteptat ca, după căderea monarhiei, ţara să cunoască un proces real de democratizare, acest lucru nu a fost posibil datorită preluării puterii de unele grupuri având legături cu cercurile funamentaliste islamice care, în cazul de faţă, şi-au dovedit incapacitatea de a orienta cu adevărat ţara spre democratizarea reală, în deplin consens cu aşteptările justificate ale majorităţii locuitorilor ei.

O expresie directă a acestei stări confuze o reprezintă, în opinia noastră, faptul că, la peste 30 de ani de3 la Revoluţie, încă mai asistăm la un proces de confruntare, nu odată sângeroasă, între diverse grupări politice, având legături şi determinări clare din partea unor cercuri islamice vizibil ostile procesului de democratizare reală, în raport cu felul cum acest proces este înţeles şi aplicat în mediile occidentale. Din păcate, în structura politică a Iranului mai sunt menţinute o serie de instituţii care se opun ruperii definitive cu trecutul şi eliminării influenţei destabilizatoare a unor forţe politice de sorginte religioasă, aflate sub controlul aproape total al factorilor politici şi de decizie islamică, fundamentalistă. Am în vedere, în acest sens, menţinerea cu puteri discreţionare a „Gardienilor revoluţiei”, instituţie ce intervine adeseori în procesul politic intern, inclusiv în privinţa desfăşurării democratice a alegerilor sau asupra formei finale a unor legi sau decizii luate de organele deliberative şi legislative din Iran. Pentru a fi mai tranşanţi, atragem atenţia că forma definitivă a unui act normativ în Iran nu este luată de Parlamentul acestei ţări, ci de structurile islamice subordonate total intereselor ayatolahilor şi mulahilor, adevăraţii lideri ai ţării.

O astfel de situaţie a făcut posibilă apariţia în viaţa publică  a ţării a unor personaje ca actualul preşedinte Mahmoud Ahmadinejad, cunoscut pentru excesele sale încă din tinereţe, când se pare, s-a aflat printre tinerii care au atacat şi vandalizat reprezentanţa diplomatică americană şi au luat ostatici un număr însemnat de reprezentanţi diplomatici ai acestei ţări acreditaţi la Teheran, ţinându-i ostatici până în anul 1981. Ultimul scrutin prezidenţial ce a avut loc în anul 2009 a făcut să fie contestată vehement realegerea lui Ahmadine jad pentru un nou mandat şi a condus la violente demonstraţii de stradă, care au obligat autorităţile să lanseze nu doar atacuri armate împotriva contestatarilor, ci şi numeroase arestări menite a elimina orice formă de protest din partea opoziţiei, a majorităţii populaţiei acestei ţări. Din păcate, pentru regimul său, Mahmoud Ahmadinejad nu a reuşit, nici până în acest moment, să clarifice definitiv acuzaţiile ce i-au fost adresate, chiar dacă, în cele din urmă, cu concursul forţelor fundamentaliste a reuşit să depună jurământul pentru un al 2-lea mandat.

Încă de la preluarea puterii pentru primul mandat, preşedintele Ahmadinejad a reuşit o „performanţă” de neinvidiat şi anume aceea de a stârni îngrijorare şi preocupare în cercurile politice şi diplomatice la nivel mondial, îndeosebi prin decizia sa de a angaja ţara într-o veritabilă cursă a înarmărilor nucleare. Nu mai punem aici la socoteala şi declaraţiile sale repetate îndreptate împotriva Israelului, nu numai datorită faptului că a fost contestat dreptul de existenţă al acestei ţări, inclusiv prin chemarea adresată la ştergerea de pe faţa pământului a acesteia, ca şi prin negarea vehementă a Holocaustului, deci implicit a dramei poporului israelian în timpul celui de al doilea război mondial. În deplin consens cu politica aventuristă şi iresponsabilă noul număr 1 al politicii Iranului s-a ambiţionat să înzestreze Iranul cu armament nuclear, în intenţia sa de a exercita ameninţări şi presiuni în primul rând în regiunea Golfului Persic, dar şi în împrejurimi, ameninţând echilibrul geopolitic, dar şi existenţa, propriu-zisă, a unor state, dar şi alte zone situându-se în ultima vreme în centrul unor sângeroase confruntări militare şi susţinând, cu armament şi alte resurse forţele fundamentaliste şi extremiste din Irak sau devenind unul din susţinătorii unor forţe extremist-teroriste ce acţionează în zonă.. În acest context, este de înţeles îngrijorarea produsă, în special la Washington, de hotărârea Iranului de a se angaja într-o periculoasă politică nucleară. Preşedintele Ahmadinejad, în pofida tuturor demersurilor făcute de la Washington sau de alte cancelarii diplomatice, dar şi a soluţiilor propuse, a respins sistematic, soluţiile paşnice, invocând faptul că, în realitate, politica sa nu ar avea caracter nuclear, ci ar fi subordonată strict intereselor economice şi de apărare ale ţării, accesul Iranului la resursele atomo-nucleare vizând, de fapt, sporirea capacităţii energetice a ţării.

Cu toate acestea autorităţile de la Teheran au respins sistematic solicitările justificate ale organismelor internaţionale de a permite controlul inspectorilor internaţionali, respectiv transferul îmbogăţirii uraniului altor state, respectiv Rusia sau Franţa, astfel încât materialul prelucrat să nu permită folosirea uraniului în scopuri militare.

Noul preşedinte al SUA, Barack Obama, promotor al unei politici a dialogului în vederea eliminării surselor de tensiune şi confruntare în arena internaţională, a fost refuzat sistematic de liderii de la Teheran, care continuă să se situeze pe o poziţie de sfidare şi confruntare în pofida riscurilor trecerii la sancţiuni drastice, împotriva ţării, de către factorii de decizie inclusiv de ONU şi Consiliul de Securitate. Atitudinea autorităţilor de la Teheran, beneficiează, din păcate, de sprijinul amplu al unor ţări ca Rusia şi China, ca urmare a intereselor economice, dar şi politico-militare pe care aceste ţări le au în regiune. O dovadă în acest sens o constituie şi faptul că, urmare a opoziţiei făţişe, mai ales a Chinei, încă nu s-a putut, trece la măsuri sancţionatorii, la nivelul Consiliului de Securitate, împotriva Iranului, fapt menit a menţine starea de tensiune şi de maximă îngrijorare a unor ţări din regiune, care se simt direct ameninţate de politica autorităţilor de la Teheran.

Evoluţia din ultima perioadă pe scară mondială ne demostrează  faptul că marile puteri, îndeosebi SUA, sunt decise să nu lase la nesfârşit nesancţionată politica aventuristă a Teheranului, dovadă elocventă în acest sens o constituie în opinia noastră şi decizia extrem de rapidă luată de Washington de a instala, în Dobrogea, dispozitive militare menite de a contracara eventualele atacuri iraniene îndreptate împotriva unor ţinte din Europa răsăriteană sau centrală, dar şi crelşterea prwezenţei militare americane în zona Golfului Persic, prin creşterea efectivelor militare şi a dotării aferente a acestora.

Nu discutăm acum şi aici de comportamentul bizar al autorităţilor de la Bucureşti care, fără a avea girul Parlamentului sau al poporului român, au achiesat în grabă la ordinele primite de la Washington¹. Nu putem înţelege cum un şef de ţară, asemenea lui Traian Băsescu, care susţine că apără interesele românilor, a putut reacţiona cu o viteză suspectă la doleanţele unui şef de stat străin, transmise pe căi nediplomatice, prin intermediul unei cucoane, care parcă ar fi venit la Bucureşti cu niscaiva treburi în Piaţa Matache şi fiind, deci, în trecere prin Bucureţti a fost solicitată să treacă şi pe la Cotroceni să-i transmită lui Traian Băsescu dispoziţiile lui Barack Obama².

Dacă  analizăm cu obiectivitate situaţia actuală din Iran, suntem nevoiţi să subliniem, caracterul extrem de periculos al politicii promovate de autorităţile acestei ţări ca şi riscul real, de a asista, într-un viitor nu foarte îndepărtat, inclusiv la un atac militar, de proporţii împotriva acestei ţări cu consecinţe devastatoare şi cu posibilitatea distrugerii unei mari părţi a tezaurului cultural şi arheologic excepţional pe care îl are şi care este parte a patrimoniului cultural universal.

Ar fi de dorit ca, în acest context politic tensionat, şi autorităţile române să facă, în sfârşit, dovada apărării interesului naţional, neangajând ţara doar de dragul unei posibile susţineri personale de la Washington a aventurismului promovat de preşedintele ţării, el însuşi evident încă destul contestat în urma recentelor alegeri pentru un nou mandat, la fel ca şi confratele său iranian. Cu singura excepţie că, deşi nemulţumiţi, românii nu au recurs la proteste de stradă şi că forţwele represive n-au fost, aşadar, nevoite nici să împuşte, nici să tortureze, nici să-i aresteze pe contestatarii lui Traian Băsescu şi ai legalităţii celui de-al doilea tur al scrutiinului.

DAN BRUDAŞCU