~Dan Brudaşcu: „Solidaritate şi toleranţă“

Ideea solidarităţii şi toleranţei¹ este o constantă în existenţa poporului român. Ea nu este o găselniţă nici a ultimilor ani şi nici nu este rezultatul vreunei campanii de inspiraţie (şi susţinere financiară) occidentală. Prezenţa pe teritoriul actual, ca şi pe întregul spaţiu ce a intrat cândva în componenţa voivodatelor şi principatelor româneşti a unor populaţii de diverse origini etnice, lingvistice sau cu diverse convingeri religioase etc., precum şi buna convieţuire a românilor cu aceştia este o dovadă incontestabilă a unei trăsături de caracter şi a personalităţii poporului român.

Chiar dacă, până în 1918, au existat nenumărate momente dramatice pentru propria lui existenţă, având ca vârfuri ale intoleranţei şi obscurantismului politic înţelegerea de la Cluj-Mănăştur, din 1437, când românii şi religia lor, în pofida vechimii lor multiseculare pe aceste meleaguri, nu erau recunoscuţi, samavolniciile ocupanţilor austrieci, politica de deznaţionalizare promovate cu fanatism de guvernele de la Budapesta, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, crimele din timpul revoluţiei de la 1848, sutele de ani de temniţă grea la care au fost condamnaţi de autorităţile dualiste intelectualii, ziariştii şi patrioţii români pentru păcatul de a fi dorit drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar şi politice, economice şi sociale egale cu ale celorlalte naţionalităţi şi popoare, românii au dovedit, din nou, superioritatea conduitei şi atitudinii lor morale, după făurirea visului milenar al statului naţional unitar român.

Căci, după 1918, românii nu doar că au trăit într-un stat întregit, unitar, independent şi demn, ci au acţionat şi pentru continua lui modernizare şi democratizare, la standardele celor mai moderne şi democratice state europene ale vremii. Spre deosebire de România, Ungaria post-trianonică a continuat să rămână un stat feudal, ostil oricărei tendinţe de modernizare şi democratizare, refuzând racordarea la curentele progresiste ale societăţii europene a vremii. Dimpotrivă, aici este susţinută ascensiunea forţelor extremiste, de orientare fascistă şi nazistă, fapt ce va crea un climat periculos pentru existenţa şi exprimarea democratică atât a forţelor politice realiste şi progresiste, cât şi a minorităţilor etnice de orice fel. Reamintim, în acest sens, două aspecte extrem de grăitoare privind atmosfera dominantă în viaţa politică a Ungariei interbelice. Pe de o parte este vorba despre reluarea, cu şi mai mare fanatism, a politicii de epurare etnică, de alungare, mai ales, a preoţilor, învăţătorilor şi intelectualilor români din localităţile cu populaţie românească, rămase între graniţele ungare, după acordurile ce au urmat încheierii sângerosului război mondial. Pe de alta, odată cu instaurarea regimului horthyst de extremă dreaptă şi îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti inclusiv pentru unguri, au fost numeroase cazuri de intelectuali maghiari care au acuzat forurilor internaţionale intoleranţa, lipsa de înţelegere şi absenţa oricărei solidarităţi pe teritoriul statului ungar. De aceea, sunt numeroase cazurile de scriitori, ziarişti şi intelectuali unguri progresişti care fie au emigrat pur şi simplu, inclusiv în România, fie au înfruntat, la ei acasă, cu riscuri enorme pentru ei şifamiliile lor teroarea şi intransigenţa de inspiraţie nazistă dovedite de autorităţile budapestane.

Minorităţile etnice în totalitatea lor au trebuit să rabde cele mai aberante şi inumane decizii politice, fiind, în continuare, lipsite de drepturi, excluse din viaţa publică, exploatate cu sălbăticie şi intoleranţă, urmărite şi terorizate sistematic de către poliţia politică a regimului horthyst, ca şi de forţele şovine ale partidelor şi grupărilor politice de extremă dreaptă, fără ca măcar o singură dată să fie apărate sau susţinute de către regimul politic de la Budapesta.

Mizeria, lipsurile şi sărăcia, amplificate, după 1920, prin politica falimentară a regentului Horthy Miklós, au făcut sute de mii de victime din rândurile minorităţilor etnice care au trăit pe teritoriul maghiar, stârnind adesea reacţii fireşti în rândurile opiniei publice, a presei, ca şi a diverse organizaţii umanitare din Europa şi din întreaga lume.

Spre deosebire de o asemenea atitudine politică intolerantă, lipsită de înţelegere, autorităţile române au făcut dovada calităţilor alese ale neamului românesc. Constituţia României şi legile ţării adoptate după 1919, fără nici o excepţie, au urmărit acordarea de drepturi şi libertăţi egale, nediscriminatorii tuturor cetăţenilor cu statut legal din România.

Dacă în Ungaria cultura, limba şi religia românilor au fost arestate şi interzise, încă din 1919, noile autorităţi ale româniei întregite au creat condiţii politice şi resurse economice şi financiare pentru ca fiecare minoritate etnică să îşi poată afirma identitatea şi specificul cultural, lingvistic sau religios.

În calitate de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Octavian Goga, una din victimele constante ale intransigenţei şi intoleranţei regimului dualist austro-ungar până în 1914, condamnat la moarte în contumacie pentru acţiunile sale în interesul neamului lui, dispune – în mod suprprinzător pentru cei care l-au etichetat în toate felurile – măsuri de autorizare a funcţionării instituţiilor cultural-artistice, ca şi a învăţământului în limba maghiară. Mai târziu, prin încheierea Pactului de la Ciucea, tot Octavian Goga deschidea un precedent aparte privind crearea premiselor de participare a politicienilor unguri din Transilvania la viaţia politică a României întregite. (Principiile acestui Pact au fost reluate în bună măsură de autorităţile române post decembriste, dezamorsând astfel inutile tensiuni şi confruntări pe criterii de ordin etnic.)

În anii care au urmat, autorităţile de la Bucureşti au permis apariţia şi funcţionarea a zeci şi sute de asociaţii, ligi, fundaţii şi organe de presă în limba maghiară (s-a apreciat că, la un moment dat, în România au existat mult mai multe publicaţii, de toate genurile şi orientările, în limba maghiară decât în întreaga Ungarie, deşi populaţia minoritară maghiară era inferioară numeric populaţiei statului maghiar), ca şi ale altor minorităţi etnice şi lingvistice, asigurând inclusiv sprijinul material şi financiar al multora dintre ele.

În ceea ce priveşte solidaritatea românilor, aş dori să recurg tot la exemple istorice.

Marile revolte care, de-a lungul vremii, au avut loc în spaţiul românesc, au găsit de aceeaşi parte a baricadei pe români ca şi pe ţăranii maghiari, la fel de schingiuiţi sau batjocoriţi de elitele politice. Şi în timpul răscoalei de la Bobâlna şi în timpul celei conduse de Gheorghe Doja, dar nu numai, sunt de remarcat nenumăratele cazuri de solidaritate dintre români şi unguri. Aş aminti, de asemenea, prezenţa secuilor în luptele duse de marele voievod Mihai Viteazul pentru realizarea obiectivelor lui militare şi diplomatice. Ca şi frecventele exemple de cooperare militară, diplomatică sau pe alte planuri dintre principii Transilvaniei şi domnii Moldovei sau ai Ţării Româneşti.

La rândul lui secolul al XIX-lea, în pofida bestialităţilor şi cruzimilor inimaginabile ale grofilor şi nemeşilor, românii nu şi-au pierdut nici un moment omenia, simţul dreptăţii sau solidaritatea faţă de ungurii alături de care au trăit, ei şi înaintaşii lor, de secole.

Emoţionante şi concludente sunt şi faptele soldaţilor români care, în anii 1918-1919, au eliberat Budapesta (şi întregul stat maghiar) de pericolul consolidării regimului comunist condus de Kuhn Bela. Generozitatea, înţelegerea şi puterea de sacrificiu ale ofiţerilor şi militarilor români, care au sărit în sprijinul locuitorilor capitalei maghiare, renunţând nu o dată la propriile lor raţii spre a hrăni copii şi bătrâni înfometaţii sau ajutând la refacerea unor adăposturi în care aceştia să poată locui, au impresionat opinia publică maghiară, inclusiv pe unii dintre liderii politici ai momentului.

Nu putem, din această perspectivă, să nu reamintim faptele de cruzime şi bestialitate, crimele îngrozitoare împotriva românilor şi a minorităţilor etnice de pe cuprinsul teritoriul vremelnic ocupat de regimul horthyst, în partea de nord-vest a Transilvaniei, după odiosul dictat de la Viena. Nimic din căldura, sprijinul şi înţelegerea arătate de Armata Română la Budapesta, în perioada ocupaţiei, nu se va întîlni în perioada 1940-1944, în rândurile forţelor militare ungare. Dimpotrivă, recurgând la fapte de cruzime şi bestialitate de tip medieval, forţele militare hortyste de ocupaţie au dovedit că le sunt complet străine înţelegerea, solidaritatea şi toleranţa faţă de populaţia civilă, recurgând la asasinate în masă, la schingiuirea  a mii de cetăţeni nevinovaţi, la alungarea din locurile lor de baştină a sute de mii de femei, copii şi bătrâni, la aruncarea în închisori, în tabere de muncă sau în lagăre de concentrare a milioane de persoane, deopotrivă români, evrei, ţigani, ruşi, ucraineni etc.

La fel de grăitoare este campania iniţiată, după 1989, în România, de unele forţe maghiare revizioniste, extremiste şi revanşarde, care au alungat, pe criterii segregaţioniste, din grădiniţe, şcoli şi licee, mii de elevi români, care învăţaseră alături de colegii lor de etnie maghiară sau de alte etnii. Oare aceia care vor mereu să ne dea lecţii de toleranţă şi solidaritate doar nouă, românilor, nu au luat măsurile ce se cuveneau, la momentul respectiv, sancţionând neîntârziat astfel de manifestări de intoleranţă, segregare şi apartheid?

Noi, românii, salutăm absolut orice iniţiativă menită a asigura pe continentul european şi în lumea întreagă un climat de colaborare, înţelegere şi respect reciproc şi vom sprijini întotdeauna eforturile ce se fac în acest scop.

DAN BRUDAŞCU