~Dan Corneliu Brăneanu: „Consecinţele profanărilor bunurilor sacre“

Cel puţin în universul nostru viaţa, sub toate formele ei de manifestare, este condusă de legi divine care în religia creştină, pentru înţelegerea şi aplicarea lor de tot poporul, sunt exprimate în cele nouă Fericiri, zece Porunci şi concretizate prin cele şapte Taine.

Aceste legi, existente şi acţionând încă de la primul moment al Creaţiei, asigură continuitatea şi supravieţuirea produsului cel mai elaborat, care este Omul. Devoţiunea şi rugăciunea arătate şi dirijate de acesta către Divinitate s-au manifestat şi înainte de creştinism. Forţa gândurilor – rugăciune a impregnat anumite obiecte, începând de la stânci şi până la icoane, cu un energetism subtil ce poate reacţiona, în planuri omoloage subtile ale celor care se prezintă în faţa lor cu gânduri malefice şi atitudini agresive. Din momentul facerii lor, aceste obiecte pot fi încărcate cu acest energetism subtil foarte puternic, indiferent de numărul de devoţiuni cu care pot fi supraîncărcate ulterior. Este, de exemplu, cazul icoanelor pictate cu mare devoţiune. Unele dintre ele, cum ar fi cea minunată de la Schitul Prodromu din Muntele Athos, sunt închinate numai de câţiva călugări, nu de mase mari de credincioşi, dar prin aceasta nu-şi micşorează puterea.

Pe de altă parte, unele obiecte, cum ar fi de exemplu comorile, pot fi încărcate cu o energie subtilă de apărare prin practici de magie.

Profanări şi distrugeri de biserici

Din păcate, în timpurile noastre am avut parte de dărâmarea unor biserici, executată aproape în toate cazurile în mod făţiş sau prin viclenie (biserica Enei din Bucureşti). Cei care au dispus aceste profanări au fost, în foarte multe cazuri, atinşi de pedeapsa divină, începând cu cel sau cea din vârful piramidei, care au organizat această mârşăvie. Exemplele sunt atât de numeroase încât ar necesita un spaţiu disproporţionat pentru complexitatea subiectului general abordat. Prezentăm doar două dintre ele.

- La demolarea nelegală şi inutil de violentă a bisericii mănăstirii Mraconia, cea mai veche din ţara noastră (nu Vodiţa, cum se crede), cei care au executat barbaria au murit în condiţii grele. Preşedintele Sfatului Popular Banat, beat fiind, a fost călcat de tren. Executantul dispoziţiei a fost găsit în putrefacţie, la câteva zile de la deces. Feţele bisericeşti locale nu s-au opus acţiunii şi chiar, inexplicabil, nu agreau această mănăstire. Au fost şi ele pedepsite. Preotul parohiei Ogradena Veche s-a înecat în Dunăre la mai puţin de un an de la demolare. Protopopului i-au murit copiii şi, la puţin timp, a murit şi el.
<!–
D(["mb","\u003c/span\u003e\u003c/font\u003e\u003c/p\u003e\n\n\u003cp style\u003d\"line-height:150%;text-align:justify\"\u003e\u003cfont face\u003d\"Times New Roman\" size\u003d\"4\"\u003e\u003cspan lang\u003d\"FR\" style\u003d\"font-size:14pt;line-height:150%\"\u003e\u003cspan\u003e          \u003c/span\u003e-\u003cspan\u003e  \u003c/span\u003eO dată cu realizarea barajului de la Bicaz, biserica nouă din beton armat de la Hangu a trebuit să fie dărâmată. Inginerii Iacob şi Lupan care au demolat-o cu trotil au murit după câteva săptămâni, în accidente stranii. Am ales primul exemplu pentru a atrage atenţia asupra celei mai puţin cunoscute zone din punct de vedere turistic din ţara noastră care este golful Mraconia, şi, probabil, cea mai frumoasă şi misterioasă. Această demolare, ca şi a doua, ilustrează situaţia în care modul de distrugere a unui lăcaş sacru fără slujbe intense de dezlegare este la fel de pasibil de pedeapsă, chiar dacă acţiunea este justificată (ridicarea nivelului apei în lacul Porţile de Fier, în primul caz, lacul Bicaz, în al doilea exemplu).\u003c/span\u003e\u003c/font\u003e\u003c/p\u003e\n\n\u003cp style\u003d\"line-height:150%;text-align:justify\"\u003e\u003cfont face\u003d\"Times New Roman\" size\u003d\"4\"\u003e\u003cspan lang\u003d\"FR\" style\u003d\"font-size:14pt;line-height:150%\"\u003e\u003cspan\u003e          \u003c/span\u003e- Despre dărâmarea bisericii Sf. Vineri dar şi a bisericii Văcăreşti din capitală nu mai este cazul de a se insista deoarece se ştie ce au păţit la scurt timp profanatorii şefi.\u003c/span\u003e\u003c/font\u003e\u003c/p\u003e\n\n\u003cp style\u003d\"line-height:150%;text-align:justify\"\u003e\u003cfont face\u003d\"Times New Roman\" size\u003d\"4\"\u003e\u003cspan lang\u003d\"FR\" style\u003d\"font-size:14pt;line-height:150%\"\u003e \u003c/span\u003e\u003c/font\u003e\u003c/p\u003e\n\u003cp style\u003d\"line-height:150%;text-align:justify\"\u003e\u003cfont face\u003d\"Times New Roman\" size\u003d\"4\"\u003e\u003cspan lang\u003d\"FR\" style\u003d\"font-size:14pt;line-height:150%\"\u003e \u003c/span\u003e\u003c/font\u003e\u003c/p\u003e\n\u003cp style\u003d\"line-height:150%;text-align:justify\"\u003e\u003cb\u003e\u003cfont face\u003d\"Times New Roman\" size\u003d\"4\"\u003e\u003cspan lang\u003d\"FR\" style\u003d\"font-weight:bold;font-size:14pt;line-height:150%\"\u003eProfanarea de cruci\u003c/span\u003e\u003c/font\u003e\u003c/b\u003e\u003c/p\u003e\n\u003cp style\u003d\"line-height:150%;text-align:justify\"\u003e\u003cfont face\u003d\"Times New Roman\" size\u003d\"4\"\u003e\u003cspan lang\u003d\"FR\" style\u003d\"font-size:14pt;line-height:150%\"\u003e\u003cspan\u003e          \u003c/span\u003eÎn cadrul aceleiaşi perioade nefaste pomenite mai sus a existat, din partea unor organe locale sau a unor indivizi exaltaţi, o ură împotriva crucilor (ca şi a troiţelor, în unele judeţe, cum ar fi, de exemplu, Dolj). ",1]
);

//–>

-  O dată cu realizarea barajului de la Bicaz, biserica nouă din beton armat de la Hangu a trebuit să fie dărâmată. Inginerii Iacob şi Lupan care au demolat-o cu trotil au murit după câteva săptămâni, în accidente stranii. Am ales primul exemplu pentru a atrage atenţia asupra celei mai puţin cunoscute zone din punct de vedere turistic din ţara noastră care este golful Mraconia, şi, probabil, cea mai frumoasă şi misterioasă. Această demolare, ca şi a doua, ilustrează situaţia în care modul de distrugere a unui lăcaş sacru fără slujbe intense de dezlegare este la fel de pasibil de pedeapsă, chiar dacă acţiunea este justificată (ridicarea nivelului apei în lacul Porţile de Fier, în primul caz, lacul Bicaz, în al doilea exemplu).

- Despre dărâmarea bisericii Sf. Vineri dar şi a bisericii Văcăreşti din capitală nu mai este cazul de a se insista deoarece se ştie ce au păţit la scurt timp profanatorii şefi.

Profanarea de cruci

În cadrul aceleiaşi perioade nefaste pomenite mai sus a existat, din partea unor organe locale sau a unor indivizi exaltaţi, o ură împotriva crucilor (ca şi a troiţelor, în unele judeţe, cum ar fi, de exemplu, Dolj).

- În august 1951, un şofer zis Coacăză a distrus cu un baros o cruce de piatră care fusese ridicată în anul 1812 în amintirea schitului de la Poiana Sehăstriei, de lângă Câmpulung Moldovenesc, schit care fusese distrus de austrieci, în anul 1808. Pe drumul de întoarcere de la cabana Rarău, unde insultase şi un călugăr de la mănăstirea cu acelaşi nume, şoferul ateu i s-a răsturnat maşina ARO a Inspectoratului Silvic cu care întreprinsese aceste vandalizări şi a murit carbonizat sub ea.

- În jurul anului 1915, doi utecişti au primit dispoziţia să distrugă crucile de piatră de la Mănăstirea Dervent. Pe drum, tractorul s-a răsturnat şi unul dintre ei a murit pe  loc. Celălalt a mai trăit câţiva ani, dar cu multe suferinţe.

- Presa locală din Buzău relatează cazul unei cruci de lemn vopsite în verde şi care era denumită a legionarilor, căci aceştia o montaseră pe vârful dealului de sare Jghiabu. Noua putere politică instalată a încercat să scoată crucea încă din octombrie 1945, dar nereuşind, nu au insistat, ea fiind ulterior scoasă de localnici şi ascunsă într-un pod. În anul 1954, ea a fost pusă la loc, dar trei inşi au primit sarcina de la partid de a o scoate şi îndepărta definitiv. Pe neaşteptate a izbucnit  o furtună puternică, iar cel care apucase deja să atingă crucea a fost trăsnit şi a murit pe loc. Crucea a fost repusă, în anul 1991.

- Înainte de primul război mondial, un necredincios din satul Lipniţa s-a gândit să îndepărteze crucea de piatră care îl încurca la arat, cruce aflată la Dervent. După cum era de aşteptat, acţiunea n-a reuşit, plugul s-a făcut bucăţi, iar cele şase vite ale săteanului nesăbuit au murit pe drum.

Profanarea de moaşte

Un monah numit Lavrentie a venit să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou care se aflau, înainte de a fi aduse în Bucureşti, la biserica din Basarabov pe Valea Lomului în Bulgaria (şi nu Basarabi, cum s-a spus până de curând din greşeală dar nu neintenţionată). Lavrentie, în zelul său religios, a rupt cu dinţii o părticică din degetul Sf. Dimitrie, dar a rămas pe loc cu gura căscată şi fără glas. Pedeapsa i s-a ridicat după rugăciuni intense. (Arhim. Ioanichie Bălan)

- O tentaţie similară de rapt a avut în ziua de 24 iunie 1898 soţia unui boier moldovean, care, la praznicul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, a rupt o bucăţică din degetul Sfântului. Pedeapsa s-a manifestat imediat, dar într-un alt mod. Trăsura cu care trebuia să se întoarcă acasă nu a mai putut fi pusă în mişcare, îngreunându-se şi aşa a rămas până când femeia nu şi-a recunoscut vina şi a participat cu toată căinţa ei la rugăciuni de dezlegare.

- Un călugăr de la Mănăstirea Cozia, cam prin 1630, primind ascultare de la stareţ să ducă moaştele Cuviosului Neofit înapoi, la Mănăstirea Stânişoara, din cauza drumului lung şi a efortului depus îl boscorodea pe acesta şi era chiar revoltat de travaliul pe care-l executa. Atât i-a trebuit ca să-şi piardă graiul şi să facă o pareză facială. Până când nu i s-au făcut slujbe speciale şi nu s-a ispăşit faţă de Cuviosul Neofit, călugărul nu şi-a revenit.

- O situaţie asemănătoare s-a înregistrat şi la înmormântarea din anul 1656 a Sfântului Iosif de la Partoş. Unul dintre gropari s-a exprimat neceorespunzător faţă de decedat. Până când nu şi-a cerut iertare în cel mai convingător mod, el şi echipa sa nu au putut deplasa placa de marmură care se îngreunase şi trebuia să închidă cripta. Rezultă din exemplele arătate că nu doar acţiunea fizică contează, ci la fel de important este vorba (exprimarea) şi chiar, atenţie!…gândul.

Alte profanări

- În anul 1449, luna iulie, Maica Domnului se arătase într-un stejar masiv la Bisericani (în amonte de Piatra Neamţ). Preacuviosul Iosif, care a instituit în ţara noastră rugăciunea neîncetată într-un schit, a pus în stejarul minunat o icoană făcătoare de minuni la care vinerea se făcea Sf. Maslu. În anii ’70, din motive necunoscute, secretarul de partid, dr. Constantinescu, a dat dispoziţia să se taie stejarul minunat. Nu trece mult şi el se îmbolnăveşte de o boală incurabilă şi se sinucide. Cel care a tăiat efectiv stejarul moare şi el, din cauza unei crăci căzute din alt stejar.

- Renumitul, la vremea aceea, doctor chirurg Băculescu, la un chef cu prietenii, a batjocorit fenomenul Maglavit. Sifonul din faţa sa nu a întârziat însă să explodeze şi să-l rănească destul de rău, numai şi numai pe el.

- La 31.01.1937, Petrache Lupu a fost la Timişoara; deşi până la sosirea lui ninsese, s-a făcut dintr-o dată, brusc, vreme frumoasă. Pe bolnavi i-a văzut la fabrica de bere. În acea zi, căpitanul I.D. din artilerie, în convalescenţă după o operaţie reuşită, auzind de vizita pomenită, i-a spus soţiei sale: „Ce caută smintitul ăsta?” Peste două ore, pe neaşteptate, a murit.

- Un caz de complexitate deosebită a fost relatat de Maica Veronica, stareţa Mănăstirii Vladimireşti. În tinereţea ei, în timp ce activa în Oastea Domnului, a fost lovită în mod violent de un jandarm din comuna Vlad Ţepeş, ceea ce constituia un sacrilegiu. Aproape concomitent, leziunile Maicii Veronica s-au transmis, fără nici o motivaţie aparentă, fiului jandarmului, care, nu după mult timp, a şi decedat.

●

Harul dumnezeiesc care se coboară asupra unei biserici impregnează nu numai obiectele de cult, ci şi toate părţile care constituie un asemenea lăcaş.

- După viziunea care a apărut la Parepa (jud. Prahova) la 29.08.1935, în zonă a început construcţia unei biserici. Profitând de actvitatea de şantier, unii ţărani au furat noaptea din cărămizile aduse la faţa locului. În scurt timp casele realizate cu aceste cărămizi furate au fost (numai ele) trăsnite. De frică să n-o păţească mai rău, hoţii au înapoiat bisericii tot ce mai aveau încă disponibil.

- După Revoluţia din ’89 s-a pus problema reconstituirii bisericii Mănăstirea Mraconia. Cea veche nu numai că fusese distrusă în mod barbar în anul 1967, dar şi ruinele ei se găsesc sub nivelul apei din lacul amenajării hidrocentralei Porţile de Fier 1 de la Gura Văii. Pentru această reconstituire se găsise un amplasament disputat însă şi de un repatriat numit Ion Carol care, cu sprijinul organelor locale voia să facă pe acel loc o bodegă. Locul era practic lângă vechea biserică (dar la altă cotă). N-a trecut mult şi Ion Carol s-a înecat în Dunăre, cadavrul lui fiind găsit, după mult timp, la 7 km mai în aval.

●

Înaintea apariţiei creştinismului, oamenii se rugau la simulacre existente în natură, care erau la un moment dat încărcate cu energie benefică prin amplasarea lor în anumite puncte sensibile ale suprafeţei.

- În apropierea axului barajului Porţile de Fier, pe un versant stâncos, existau înşirate înspre vârf un număr de 7 babe, adică stânci distincte, verticale faţă de linia taluzului, cu oarecare alură de om. În vremuri foarte vechi aceste stânci fusese venerate de populaţia locală. Afirmaţia se bazează pe faptul că în culmea muntelui există o poiană în care vieţuia un isihast cu puteri deosebite, numit Sf. Petre. Important este faptul că pe acest vârf retezat, pe platforma respectivă, erau două cruci de piatră, iar acolo, anual, în prima sâmbătă după Înălţare se organiza, până nu demult, o mare Nedee.

Această veche tradiţie arată că centrul sacru respectiv se referea la şirul de stânci, căci crucile au apărut mult mai târziu.

Cu ocazia constituirii căii ferate de către austro-ungari, înainte de anul 1899, chiar în ziua când au fost distruse primele cinci sau şase stânci, şapte muncitori care au făcut aceasta au fost omorâţi de tren, locul respectiv fiind marcat de o cruce existentă azi, denumită Crucea Ceferiştilor. În anul 1938 nu mai era decât Moşul. Datorită construirii hidrocentralei Porţile de Fier 1, între 1958 şi 1969 s-a încercat şi distrugerea lui. Întrucât 17 soldaţi au fost electrocutaţi mortal, s-a renunţat la lucrare, s-a făcut tunel şi Moşul se mai vede şi astăzi.

●

Un înscris care reprezintă un simbol al unui popor sau grup de oameni realizat după alte criterii, capătă o putere magică deocamdată greu de explicat, care în anumite condiţii nu trebuie profanată.

- La Seini, localitate din judeţul Maramureş, la poalele munţilor Igniş se realizase, în urmă cu vreo 45 de ani, pe versantul înclinat al unui deal, din pietre albe îngropate, cuvântul Eminescu, care se vedea de la mare distanţă de pe şoseaua Baia Mare-Satu Mare.

În anii 60 un ţăran care executa arături pe curba de nivel a pantei nu s-a ferit să afecteze simbolul sacru al poporului nostru şi l-a distrus parţial. Când a ajuns la baza dealului a decedat subit.

În Basarabia, distinsul gazetator de cultură Sorin Preda arată în Formula AS ce li s-a întâmplat demonizaţilor asupritori ai ţăranilor răsculaţi în anul 1959 în apărarea mănăstiri lor, Răciula. Miliţianul Gruia care-l împuşcase pe Simion David va fi omorât de fiica sa într-un acces de demenţă, activistul Colesnic care a spart clopotul mănăstirii a paralizat părăsit de familie, anchetatorul Dolgan care bătea oamenii va orbi ajungând cerşetor.

Atenţie deci: Dumnezeu nu uită!

Unele tezaure ale unor obiecte care sub o formă sau alta au fost venerate la vremea lor, printr-o emanaţie pe care o degajă în momentul profanării lor în lipsa unui anumit ritual de protecţie îl pedepsesc pe intrus.

- La 24 noiembrie 1922 arheologul englez Howard Carter a deschis în Valea Regilor din Egipt, mormântul lui Tutankhamon care s-a dovedit ulterior că era protejat, ca loc sacru pentru egipteni, printr-o modalitate încă necunoscută. Se ştie că într-un interval de circa 7 ani au murit în condiţii cel puţin dubioase 24 persoane care au avut deaface cu deschiderea mormântului.

- O situaţie din aceeaşi categorie se referă la tezaurul de la Pietroasa, descoperit în anul 1837 de Stan Avram şi Ioan Lemnaru, care amândoi au muritt în anul următor în închisoare, ca şi Nicolae Baciu care doar ştia de descoperire.

În final, chiar Alexandru Odobescu, omul care s-a preocupat în permanenţă de tezaur, s-a sinucis prin otrăvire cu morfină, vineri, 10.12.1895.

Din atâtea exemple arătate, care n-ar fi toate coincidenţe (termen stupid vehiculat de materialişti), cititorii noştri se vor gândi probabil, de acum înainte de două ori înainte de a elabora mental, a debita  verbal şi acţiona împotriva oricărei prezenţe sacre, sub orice formă.

DAN CORNELIU BRĂNEANU