~Dr. Alex Berca: „Alegerile şi economia – efecte reciproce“

Anul 2004: America a ajuns din nou într-un moment decizional deosebit de important: alegerea sau realegerea Preşedintelui SUA.

Întotdeaunna dar în special acuma datorită unor condiţii speciale existente pe plan intern şi mai ales pe plan internaţional, alegerea Preşedintelui nu este o problemă numai a Statelor Unite ci a întregii lumi.

Miliarde de oameni de pe întregul Glob urmăresc acest eveniment cu deosebit interes şi aş putea spune chiar cu emoţie, legându-şi speranţele personale şi ale ţării în care trăiesc, de decizia finală a alegerii.

Nici odată alegerea în mod democratic a unui preşedinte nu a fost un fapt nici uşor şi nici simplu. În condiţiile actuale populaţia americană este împărţită în două tabere destul de apropiate din punct de vedere statistic şi al influenţei alegerii.

În anul 2004, preşedintele ales (sau reales pe încă patru ani), trebuia să dovedească că are mai multe atuuri şi este mai hotărât în rezolvarea multiplelor, marilor şi dificilelor probleme cu care se confruntă America şi alte naţiuni din lume.

O mulţime de probleme politice, economice şi sociale au încărcat alegerile din anul 2004 cu un mare procent de dificultate în comparaţie cu unele dintre alegerile precedente.

Întrega omenire se confruntă cu un război global împotriva terorismului. America şi alte câteva naţiuni care au format o coaliţie internaţională îşi desfăşoară acţiuni militare în Irak şi Afganistan.

Politologii americani şi din alte ţări au multe semne de întrebare asupra victoriei finale a acestui război.

În Statele Unite se resimt efectele unei recesii economice, s-au descoperit şi continuă să se investigheze multiplele fraude economice care au loc în cadrul unor coloşi economici cum ar fi Enron, Tyco, WordCom şi alţii.

Unele informaţii primite la CIA, FBI şi Pentagon se dovedesc a fi false şi au efecte directe asupra politicii interne şi internaţionale.

Alegerie din anul 2000 au avut loc în contextul acestor multiple evenimente. În acelaş timp şi alţi factori au concurat la victoria republicanilor în alegerile din anul 2000.

Episodul Clinton-Monica Lewinsky şi atmosfera nefavorabilă a SUA pe plan international, dorinţa republicanilor de ai înlătura pe democraţi dela conducerea Statelor Unite, jocurile de culise ale lui Bush tatăl care avea o lungă experienţă în Washington şi tot felul de relaţii şi influenţe, lipsa unui oponent democrat cu prestigiu politic. Asemenea factori şi alţii la fel de importanţi l-au ajutat pe George W. Bush să ajungă Preşedintele SUA.

De atunci şi până la noile alegeri din anul 2004, poporul american a fost martor şi victimă a unor nenumărate probleme: s-a confruntat cu enorma traumă a atacului banditesc din partea unor terorişti fanatici, a fost şi continuă să fie în bătaia armelor de foc în războiul din Irak şi Afganistan, unde şi-au pierdut viaţa mii de tineri, a fost martorul şi victima unor catastrofe naturale care alături de pierderea de vieţi omeneşti a dus la distrugerea modestelor locuinţe pe care au putut să şi le asigure

printr-o muncă asiduă de ani de zile, a fost victima marilor fraude ale unor marii companii care i-au dus la pierderea locurilor de muncă şi la pierderea banilor destinaţi asigurării bătrăneţii, iar mai recent este victima unor fraude şi neglijenţe ale unor firme din domeniul financiar-bancar ce se vor resimţii pentru mulţi ani şi care tot el va trebui să le suporte.

Mulţi dintre consilierii Administraţiei Bush şi din imediata structură a Administraţiei dela Washington au renunţat la funcţiile avute dându-şi seama de imposibilitatea desfăşurării în condiţii oneste a activităţii lor din cauza manipulărilor şi a luptelor intestine între diverse departamente şi oficii din cadrul Administraţiei.

Contra candidatul la preşedenţia SUA, în anul 2004, Senatorul (D)John Kerry, era o personalitate politică mai puţin cunoscută de marea majoritate a populaţiei americane. Chiar dacă şi-a înscris cu litere groase în resume faptul că era veteran din Vietnam şi avea 20 de ani în activitatea politică în Senat, nu s-a remarcat în mod deoasebit prin nici o decizie luată şi menţinută în mod consecvent până la capât.

După opinia unor analişti politici John Kerry, era un personaj ce îşi schimbă punctul de vedere după cum bate vântul.

Platforma sa politică şi în special cea economică anvizaja în primul rând suportul clasei mijlocii a societăţii americane, care încă mai deţine un procent ridicat în structura totală a populaţiei, dar cu perspective de diminuare în mod considerabil.

La convenţiile celor două partide (republican şi democrat), fiecare dintre candidaţii nominaţi s-au întrecut în a prezenta în culori deosebit de roze, viitorul .

Fiecare afirma că fără alegerea sa nu se va putea face nici un progres şi cerea să i se dea votul de încredere pentru a conduce în viitorii patru ani, spre o viaţă mai bună, mai sigură şi cu o caliate deosebită a vieţii demnă pentru secolul 21.

Referindu-se la problema taxelor, senatorul John Kerry spunea că în momentul în care va ajunge Preşedinte, va tăia taxele pentru clasa mijlocie a populaţiei şi va creşte taxele celor bogaţi care au venituri peste 200.000 de dolari anual.

Totul părea frumos şi realizabil în teorie. Practic însă era mult mai dificil întrucât orice modificare în privinţa taxelor este limitată de situaţia deficitului bugetar, ori în anul 2004 acest deficit ajunsese la peste 412 bilioane dolari (şi se întrevedea perspectiva pentru anul 2005 să ajungă la peste 427 bilioane).În privinţa asigurărilor medicale, planul lui John Kerry se referea la economisirea de către fiecare familie a circa 1.000 dolari anual, fiecare având dreptul să-şi aleagă propriul doctor în care avea încredere, iar deciziile în privinţa tratamentului şi a medicaţiei urma să se ia de comun acord între doctor şi pacient şi nu de către companiile de asigurări medicale.

Întregul program propus de senatorul Kerry, ar fi costat circa 653 bilioane dolari în timp ce un plan medical propus de George W. Bush costa numai 90 bilioane dolari.

În privinţa programului de Social Security, preşedintele Bush propunea privatizarea lui şi creerea unor conturi personale în special pentru tinerii salariaţi.

Kerry era împotriva privatizării acestui program.

Nu cred că în condiţiile în care se descoperiseră o serie de fraude la nivelul diferitelor companii, cu un deficit bugetar mare şi cu o situaţie economică mai mult decât dificilă, ar fi fost mulţi care ar fi optat pentru deschiderea unor conturi personale

ne ferite de riscul pierderii banilor depuşi.

În privinţa războiului împotriva terorismului, John Kerry susţinea necesitatea dublării forţelor armate şi dotarea lor cu echipamentele militare cele mai moderne.

Bush susţinea că se triplaseră forţele destinate securităţii naţionale.

În domeniul refacerii economice, planul senatorului John Kerry se referea la revitalizarea industriei manufacturiere, la creşterea investiţiilor în domeniul tehnologiei de vârf cu efect direct asupra deschiderii a noi locuri de muncă.

Preşedintele Bush propunea încurajarea investiţiilor în paralel cu reducerea cheltuielilor guvernamentale.

Pentru stimularea creerii de noi locuri de muncă, Bush propunea reducerea dependenţei Statelor Unite de sursele străine de energie şi extinderea în întreaga lume a activităţilor de comercializare a bunurilor şi serviciilor create în SUA.

Toate aceste planuri şi tot felul de propuneri sunau deosebit de frumos pe hârtie şi când fuseseră susţinute dela cele mai înalte tribune ale convenţiilor celor două partide.

După re-alegerea lui George W. Bush ca Preşedinte cele mai multe dintre propuneri şi măsuri pentru ridicarea nivelului de viaţă la cerinţele secolului 21, au întămpinat nenumărate opoziţii din partea Congresului şi existenţei altor “priorităţi”. Propunerile iniţiale au fost omise sau amânate sine-die.

Războiul din Irak şi cel împotriva teorismului internaţional au fost argumente convingătoare care l-au menţinut pe George W.Bush după a doua sa rundă electorală în funcţia de Preşedinte.

*

Anul 2008: America a ajuns din nou într-un moment decizional deosebit de important: alegerea unui nou Preşedinte al Statelor Unite.

Fraza de mai sus este similară cu cea dela începutul acestui capitol întrucât ea se repetă aşa cum însăşi istoria acestui eveniment se repetă la fiecare patru ani, după cum indică Constituţia SUA.

Şapte ani de război, mii de soldaţi morţi, fără vre-o dovadă a succesului final şi de victorie împotriva talibanului şi al-Qaedei. La toate acestea adaugându-se o situaţieeconomică dezastruosă l-au plasat pe baza unor sondaje de opinie, pe George W. Bush în fruntea listei celor mai ne-populari prezidenţi ai SUA.

Naivitatea şi onestitatea americanului de rând, care nu este la curent cu toate sforăriile politice îşi spun din nou cuvântul.

America aşteaptă din nou o schimbare. O schimbare spre mai bine.

Este din nou o speranţă, nu o certitudine şi nu una cu efect imediat.

Cele două partide şi-au nominat candidaţii: Senatorul republican de Arizona John McCain şi Senatorul democrat de Illinois Barack Hussein Obama.

Cei doi senatori şi-au început campaniile electorale.

Sloganurile sunt deja cunoscute de ani şi ani de zile şi totuşi lumea speră ca măcar acuma să aibe şansa unei schimbări spre ceva mai bine.

Ceea ce ar trebuii să fie clar pentru fiecare alegător în momentul de faţă sunt obiectivele prioritare cu care se confruntă America pe plan naţional şi internaţional.

Fără a avea pretenţia epuizării întregii liste a acestor probleme, care se regăsesc în fiecare sector de activitate, în fiecare loc demuncă, şi în viaţa fiecărei famili, merită amintite cel puţin unele care pe drept cuvânt sunt deosebit de importante pentru poporul american ca şi pentru alte naţiuni din lume.

Pe primul plan sunt în prezent problemele economice.

Dintr-un un sondaj recent de opinie ce a cuprins un eşantion variat de 1000 de persoane din statul Massachusets a reieşit că peste 50 % dintre cei intervievaţi au considerat probleme economice mult mai importante chiar şi de cât cele ale securităţii naţionale. Ei s-au referit la situaţia lor financiară, la pericolul pierderii locurilor de muncă, la creşterea inflaţiei, la creşterea cheltuielilor ce le afectează bugetele personale şi cu mult mai puţini au fost cei care au considerat pericolul terorismului ca un pericol imanent.

Principalele probleme ale populaţiei americane în 2008

(în %)

Sursa:The Boston Globe, 28 Septembrie, 2008

Din graficul alăturat se poate vedea care sunt principalele probleme cu care se

confruntă în prezent populaţiaStatelor Unite: economia/şomajul, războiul, asisitenţa

medicală, securitatea naţională, taxele, pierderea valorilor morale, educaţia, mediul înconjurătot, ş.a.

În urmă cu patru ani aceste probleme erau la fel de importante şi au constituit subiectul unor lungi dezbateri între candidaţii la preşedenţie.

În preaja noilor alegeri din luna Noiembrie 2008,multiplele probleme economice nu numai că nu şi-au găsit rezolvarea, din contra ele s-au amplificat, s-au diversificat şi au ajuns să fie cruciale pentru fiecare om.

Chiar dacă în urmă cu patru ani au fost alte cauze faţă de cele actuale, rezultatele sunt aceleaşi.

Cel mai sensibil barometru al situaţiei economice este bursa stocurilor. Vineri, 10 Octombrie 2008 Bursa stocurilor din New York a cunoscut o asemenea cădere încât finanţiştii şi investotorii au numit-o “The Black Friday”.

A fost cea mai grea ca să nu spun cea mai proastă săptămână a bursei din ultimii 75 de ani. Până la ora 3 după amiaza Dow Jones industrial a scăzut cu 700 de puncte ajungând sub 8000, cea mai joasă cădere din ultimii 5 ani.

La închidere bursa se găsea în continuare într-un teritoriu negativ după ce în ultima jumătate de oră ajunsese la o creştere de 900 de puncte. Speranţele tututrora

s-au spulberat în mai puţin de jumătate de oră şi panica majorităţii populaţiei a continuat să se menţine la un nivel deosebit de înalt.

Pierderea modestelor economii ale pensionarilor, investite în stocurile diferitelor companii se văd lichidate sau diminuate în mod dramatic.

Investitorii îşi văd acţiunile pe care le-au cumpărat ajunse la valori echivalente cu zero ceea ce înseamnă milioane de dolari dispăruţi fără şansă de recuperare.

În condiţiile procesului globalizării majoritatea ţărilor sunt zguduite de acelaş fenomen economic ce are multiple implicaţii social-economice şi politice.

Preşedintele Bush, Secretarul Trezoreriei Americane (Henry Paulson Jr.fost şef executiv al firmei Goldman Sachs) şi Preşedintele Rezervelor Federale (Ben Bernanke) au convocat o întălnire de urgenţă a Grupului celor şapte ţări dezvoltate din punct de vedere industrial în care experţii în probleme financiare au fost chemaţi să facă propuneri concrete referitoare la modalitatea de stopare sau cel puţin de diminuare a calamităţii acestei grave crize economice.

Pomparea a 700 bilioane de dolari în sistemul financiar american nu a reuşit să rezolve actuala degrigolada economică, considerată ca fiind cea mai gravă după marea criză din anii 1929-33 şi denumită de marii financiari ca “Economic Pearl Harbor”.

Deficitul bugetar a crescut ca un bulgăre de zăpadă ajungând în luna Octombrie 2008 la suma record de peste 30 trilioane dolari.

După informaţii oficiale, ce sunt depăşite de realităţile zilnice, preşedintele Bush îi lasă succesorului la preşedenţia Statelor Unite un deficicit de ordinul a sute de bilioane dolari (cu care a început noul an fiscal la 1 Octombrie 2008 ) faţă de surplusul de 236 bilioane excedentare care fuseseră în bugetul naţional în anul 2000.

Vechiul plan al Administraţiei Bush de recuperare a deficitului bugetar cu peste 250 bilioane până în anul 2010, s-a dovedit total ne realistic.

Aceasta se datoreşte pe de o parte faptului că proiecţia deficitului nu includea enormele cheltuieli militare de 10 bilioane dolari care se consumă lunar în Irak şi Afganistan.

Pe de altă parte nu s-au luat în calcul nici situaţia fraudelor şi a imenselor pierderi financiare pe care le-au provocat unii dintre cei mai mari giganţi financiari şi care au determinat căderea sistemului de credite ducând la starea actuală de faliment a acestor giganţi şi la criza sistemului financiar şi de credite al Statelor Unite.

Printre aceşti giganţi financiari se numără: Lehman Brothers Holdings, Inc. cea de a patra cea mai mare bancă de investiţii din SUA (cu peste 25.000 de salariaţi), American International Group (AIG) cea mai mare companie de asigurări cu peste 130.000 de salariaţi şi cu reprezentanţe în 130 de ţări din lume, unele bănci de investiţii printre care Bear Stearns Cos., Goldman Sachs Group, Washington Mutual, Wachovia, sau una dintre cele mai mari companii de împrumuturi pentru tranzacţii de credite pentru locuinţe: Merrill Lynch & Co.

Lista acestor companii ajunse în stare de faliment cuprinde şi alte nume de rezonanţă în domeniul financiar şi al creditelor (printre care Fannie Mae şi Freddie Mac) iar după opinia specialiştilor în domeniul financiar-bancar ea se va extinde şi mai mult până la sfârşitul acestui an.

Iniţial această criză financiară s-a declanşat datorită politicii “de lăcomie” a unor companii financiare care în dorinţa de a obţine profituri mari şi rapide au acordat împrumuturi pentru cumpărări de case, unor potenţiali cumpărători cărora nu li s-a cerut nici un depozit iniţial şi nici o garanţie sau o dovadă din care să rezulte posibilitatea de a asigura din veniturile lor lunare plata ratele ce trebuiau restituite instituţiilor ce le acordase credite.

De asemeni aceste instituţii financiare şi multe bănci au făcut investiţii total nechibzuite favorizând posibilitatea derulării unor mari fraude şi a unor abuzuri la Wall Street care în prezent sunt sub cercetări şi al căror efecte au condus şi ele la creşterea deficitului bugetar naţional.

În privinţa acestui deficit bugetar părerile sunt împărţite.

Unii printre care şi VicePreşedintele Dick Cheney, susţin că oricât de mare ar fi deficitul bugetar, aceasta “nu contează”.

Opinia Dlui.Cheney nu este o surpriză. Nu ne puteam aştepta la o altă opinie din partea celei de a doua persoană din Administraţia Bush şi care trebuia să susţină politica administraţiei din care face parte. De asemeni trebuie ştiut că Dl. Cheney deţine o avere importantă şi după opinia unor analişti politici, îşi asigură multiple beneficii de pe urma favorizării unor mari contracte de refacere a Irakului efectuate de către firma Halliburton.

Din informaţii demne de încredere, vicepreşedintele Cheney a primit o deosebit de frumoasă compensaţie când a părăsit conducerea companiei Halliburton pentru a devenii vicepreşedintele Statelor Unite. El a primit 20 milioane dolari drept pensie şi o gratificaţie de 1.4 milioane.Între 2001 şi 2004, Dl. Cheney primise 740.000 dolari sub forma unor compensaţii şi deţine 500.000 stocuri ale acestei companii, ce sunt estimate la preţul total de 17 milioane dolari

Veniturile familiei Cheney 1) nu se pot compara nici pe departe cu cele ale unei familii de americani care trăieşte dintr-un salariu lunar şi din care trebuie să plătească taxe şi impozite ce îi reduc substanţial bugetul personal, numai pentru a se putea acoperii partea cea mai mare din deficitul financiar naţional.

După opinia lui Alexander Hamilton (1755-18049) care fusese primul Secretar al Trezoreriei americane în Administraţia lui George Washington ca şi cea a istoricului englez James MacDonald, “datoria publică şi libertatea au constituit întotdeauna factorii motori ai dezvoltării social-economice”.

În condiţiile actuale, o analiză a situaţiei deficitelor bugetare ne permite să constatăm că Statele Unite nu sunt singura ţară din lume care are un mare deficit bugetar sau exprimat în alt mod, o mare datorie publică.

Alte naţiuni dezvoltate din lume “se pot lăuda” şi ele cu mari datorii publice dar unele dintre ele au alte situaţii economice care au concurat şi continuă să ajute la reducerea în timp a datoriei lor publice.

Revista “The Economist”(Intelligence Unit) a prezentat în anul 2004 o listă a unora dintre ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi datoria lor publică.

Iată cum se prezenta această situaţie a datoriei publice în unele ţări dezvoltate din lume la începutul decadei anilor 90:

	(în % din PNB)
Ţara	Datoria publică
Japonia	154.62
Italia	106.67
Belgia	102
Franţa	69.1
Germania	63.9
Olanda	55.4
Suedia	52.8
Anglia	51.4

Referindu-se la situaţia datoriei publice în Statele Unite comparativ cu cea din Suedia dela începutul decadei ’90, Jonathan Macey, adjunctul Decanului Şcolii Juridice dela Universitatea Yale spunea: “…S.U.Ava putea să-şi ramburseze datoria publică în circa doi ani aşa cum a făcut şi Suedia, după ce guvernul suedez a cheltuit bilioane de dolari pentru salvarea situaţiei economice provocată de căderea pieţei imobiliare”

Înainte ca aplicarea acestei reţete să-şi manifeste efectul în refacerea economică Suedia a suferit de pe urma unei recesii economice ce a durat peste 20 de luni.

În acest timp peste 60.000 de companii suedeze au dat faliment, piaţa imobiliară scăzuse cu peste 19%, iar bursa căzuse cu 45%.

Cei care au urmărit evoluţia situaţiei economice a Suediei îşi amintesc probabil că abea după 4 ani (în 1994) economia suedeză începuse să se redreseze şi a cunoscut o creştere de 3,2%.

La fel s-a întămplat şi cu economia japoneză. În aceeaşi perioadă a începutului decadei anilor ’90, guvernul japonez a intervenit în soluţionarea crizei imobiliare şi a sistemului bancar.

Înainte de intervenţia guvernului japonez economia japoneză a cunoscut o asemenea degringoladă încât Japoniei i-au trebuit peste 7 ani ca să-şi restabilească situaţia economică.

La sfârşitul celor şapte ani, după informaţiile furnizate de Agenţia Serviciilor Financiare Japoneze, datoria publică ajunsese la circa 18 trilioane de yeni (168 bilioane dolari SUA).

În prezent cu toate că economia japoneză este relativ restabilită din punct de

vedere economic, guvernul japonez are încă o datorie publică de 9 bilioane dolari

investiţi în proprietăţi imobiliare (în calitate de semnatar colateral şi care încă aşteaptă

să fie vândute).

Majoritatea acestor ţări dezvoltate care au datorii publice şi-au intensificat activitatea manufacturieră bazată pe producţia naţională iar outsourcingul cunoaşte o oarecare limitare.

O asemenea situaţie corelată cu un volum mare al exporturilor de produse finite le favorizează reducerea datoriei publice la un nivel acceptabil în paralel cu dezvoltarea în continuare a economiei lor naţionale.

Desigur că vor exista unele opinii care se vor referi la faptul că taxele pe care le plătesc cei ce muncesc în aceste ţări sunt extrem de mari şi ca atare se poate folosi acest instrument financiar în reducere datoriei publice.

De necontestat că taxele sunt mari, dar există o mulţime de cheltuieli pe care

statul le suportă şi care compensează în cea mai mare parte sumele plătite drept taxe.

Aceste cheltuieli sunt cele destinate asistenţei medicale, şcolarizării, asigurării de pensii întregii populaţi, controlul chiriilor, iar în multe ţări asigurarea transportului gratuit pentru persoanele în vârstă alături de încă multe alte avantaje.

Se poate compara situaţia financiară a unui american din clasa mijlocie cu cea a unui cetăţean din aceeaşi categorie socială din aceste ţări?

Pentru majoritatea americanilor din clasa mijlocie, care este cel mai mult afectată de situaţia crizelor economice, sumele reprezentând datoria publică de ordinul bilioanelor de dolari, fiind atât de mari şi dându-şi seama că nu pot face nimica pentru a nu fi afectaţi de ele, le consideră ca similare cu marile catastrofe naturale.

Datoria publică a Statelor Unite existentă în anul 2004 afecta bugetul fiecărei familii cu circa 1600 dolari, anual. În prezent bugetul familiar este ameninţat de o dublare a acestei sume, iar cu perspectiva de creştere în continuare, s-ar putea ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se ajungă ca sumele ce vor afecta bugetul familiar să aibă patru zero-uri la urmă.

În luna Februarie 2004, în raportul prezentat în faţa Congresului SUA, Preşedintele Rezervelor Federale, Alan Greenspan, s-a referit la “o urgenţă a reducerii cheltuielilor pentru a se repune bugetul într-o balanţă, înainte ca întreaga economie să fie afectată”.

După cât se vede cele afirmate de Alan Greenspan nu au fost luate în consideraţie, din diferite motive încă ne explicate. Nu s-au stabilit nişte reglementări care să oprească marile fraude şi astfel s-a ajuns în momentul de faţă la o profundă recesie cu şansa, dacă nu se acţionează destul de rapid prin pomparea unor mari sume de bani în sistemul financiar, să se transforma într-o puternică depresie economică.

Chiar dacă unii politicieni şi economiştii adepţi ai acestor politicieni consideră actuală recesie ca fiind uşor de mănuit şi de minimă gravitate, cred că punând-o într-o perspectivă istorică, financiară şi globală, ea poate fi comparată cu marea criză economică din anii ’30.

Au trecut patru ani dela fostele alegeri, suntem în preajma noilor alegeri şi noul Preşedinte al Rezervelor Federale, (Ben Bernanke – specialist pe probleme de crize economice) chemat în faţa Senatului a prezentat un plan conceput împreună cu Şeful Trezoreriei Americane (Henry Paulson) cerând o acţiune imediată pentru obţinerea unui suport financiar de 700 bilioane dolari în vederea redresării economiei.

700 bilioane dolari care să oprească riscul unei crize economice similare cu cea din anii 1929-33.

700 de bilioane care să acopere greşelile şi fraudele marilor instituţii financiare şi a băncilor particulare şi despre care nu s-a spus nici un cuvânt până în momentul de faţă.

Nu era oare de datoria Guvernului Statelor Unite, a Congresului şi a altor foruri economice responsabile să informeze din timp întregul popor american de marile greşeli şi fraude ce se petreceau de ani de zile sub ochii lor?

De abea acuma când s-a pus problema votării pachetului de “salvare economică” cu cele 700 bilioane dolari şi care până la urmă vor trebui suportate de contribuabili prin creşterea taxelor ce le vor avea de plătit, s-au dat la iveală marile excrocherii şi fraudele ce au loc.

De abea acuma se prezintă publicului că preşedintele firmei Merrill Lynch, Dl. Stan O’Neal, a părăsit compania primind o compensaţie de161 milioane dolari după ce stocurile companiei căzuseră cu 80%.

Preşedintele băncii Citigroup, Dl. Charles Prince a plecat dela conducerea băncii cu o compensaţie de 68 milioane dolari după ce valoarea băncii a scăzut cu 64 bilioane dolari, bani pe care îi pierduseră depunătorii la această bancă.

Preşedintele companiei Countrywide, Dl. Angelo Mozilo a plecat din companie cu o compensaţie de 100 milioane dolari după ce stocurile companiei scăzuseră dela 45 dolari la 5 dolari per stock. Cei care cumpăraseră stocurile acestei companii au fost total ruinaţi.

Dela marea Criză economică din 1929-33 şi până la criza firmei Chrysler, din 1979, crizele financiare şi de credit care au avut loc, i-au costatpe plătitorii de taxe americani peste 125 de bilioane dolari.

De fiecare dată când are loc o criză economică de mare proporţie, toată lumea

se întreabă cum se întâmplă că Administraţia dela Washington repetă într-una aceleaşi

greşeli? Nu a fost şi nu este oare în favoarea celor din Administraţie să stea cu ochii închişi ?

Oare nu s-a învăţat nimica din toată istoria crizelor financiare ?Oare nu s-au

putut lua măsurile necesare din timp pentru a se jugula încă din faşă actuala criză

economică? Nu s-a putut asigura un control şi o legislaţie care să frăneze enormele

fraude şi aplicarea unui sistem corect de credite, pentru a nu se ajunge la votarea

suportului celor 700 bilioane dolari ?

Principala întrebare este dacă cele 700 bilioane dolari vor putea acoperii şi

rezolva marea criză economică actuală sau vor fi necesare încă alte sute de bilioane?

În urma unui pull recent referitor la cei vinovaţi de actuala situaţie economică s-a ajuns la următoarea concluzie: 27% considera Administraţia Bush ca fiind

vinovată, 20% consideră Congresul american ca fiind vinovat, 12% se referă la rolul băncilor şi 17%se referă la instituţiile financiare şi de ctredit.

Acelaş pull arată că 38% sunt siguri că administraţia actuală este capabilă să

rezolve actuala criză economică iar 58% nu sunt deloc încrezători în actuala conducere.

Cei doi candidaţi la preşedenţia Statelor Unite trebuie să aibă o poziţie fermă şi

un rol cheie în susţinerea soluţiei optime pentru rezolvarea crizei financiare şi pentru

sancţionarea drastică a celor ce au ştiut şi nu au luat din timp măsurile necesare pentru a opri o asemenea catastrofă economică cu puternice repercursiuni pe plan mondial.

În urmă cu patru ani Senatorul de Arizona John McCain (R) referindu-se la cheltuielile guvernamentale spunea: “ …este un sistem care este complet în afara oricărui control şi este absolut o ruşine. Congresul cheltuieşte banii la fel ca marinarii beţi”

Opinia publică americană aşteaptă acuma să vadă din partea Senatorului de Arizona, care este poziţia sa în caliate de candidat la preşedenţie, privind reducerea drastică a cheltuielilor guvernamentale, fără a afecta bugetul americanului ce trăieşte din salariul săptămânal.

Strategia propagandistică a senatorului McCain de aşi întrerupe campania electorală sub sloganul “Ţara mai presus decât alegerile”, pentru a impulsiona votarea planului de salvare a economiei cu cele 700 bilioane dolari, nu a avut efectul scontat.

Discuţiile purtate de către Administraţie cu reprezentanţii Trezoreriei şi a Rezervelor Federale şi votarea acestei sume s-a realizat aşa cum era şi de aşteptat fără participarea efectivă a lui McCain şi a lui Obama.

Din acest punct de vedere este de reţinut faptul că modul în care McCain va şti să-şi convingă suporterii şi va anunţa un program concret de redresare economică şi de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale poporului american, va putea avea un atuu în decizia finală de la 4 Noiembrie 2008 pentru alegere sa ca Preşedinte.

În ipoteza în care va pierde acest moment important politic cu efect direct aupra situaţiei economice actuale şi de perspectivă, nu va face nimic altceva decât să-i ofere contra candidatului democrat, un drum mai uşor şi mai sigur spre căştigarea preşedenţiei.

Candidatul democrat Obama, care reuşeşte să cucereasă mase largi de audienţă prin discursurile sale electorale, are un program foarte de stânga în ceea ce priveşte politica sa economică.

Puţini dintre cei care ştiind ce înseamnă o concepţie de extremă stângă din punct de vedere economic şi social, nu se pot opune acestei politici. Ca atare filozofia de tip marxist ce o susţine în favoarea clasei mijlocii şi a celor săraci ia proporţii şi astfel are şansa să-şi asigure preşedenţia.

Întotdeauna în momente de mari dificultăţi economice ideile cu caracter mai mult populist decât cu caracter real au prins viaţă şi au dat curaj maselor largi de a susţine un asemenea candidat.

La fel ca şi eroul popular Robin Hood din poveştile epocii medievale engleze ce lua dela bogaţi şi dădea săracilor, senatorul Obama vrea să-i penalizeze pe antrepenorii şi

pe toţi cei ce căştigă peste 250.000 de dolari anual şi să acorde suporturi celor săraci.

Asemenea idei sunt frumoase, înflăcărează imaginaţia celor tineri şi inspiră la curaj şi la un profund spirit social.

Cu idei similare şi-au căştigat şi bolşevicii simpatia maselor largi de oameni săraci şi au creat în 1917 sistemul sovietic care s-a dovedit a fi cel mai catastrofic sistem de pe plan mondial, din punct de vedere economic şi social. Înţelegerea unei asemeni concepţii de către masa largă a tineretului ce se înflăcărează la auzul unor sloganuri mai mult cu caracter socio-politic decât realo-economic, este esenţială în momentul de faţă.

În condiţiile unei economii capitaliste, penalizarea celor cu spirit de antrepenori şi a celor ce muncind reuşesc să câştige peste baremul susţinut de senatorul democrat, nu poate avea decât efecte negative, iar timpul va confirma dacă va fi posibil aplicarea unor asemenea “planuri”, la viaţa practică a unei economi de tip capitaliste.

Companiile mici şi mijlocii ca şi cele mari şi conducătorii lor, care au un rol hotărâtor în refacerea economică, în angajarea unui număr mare de oameni, ducând astfel la scăderea şomajului, în mod firesc că vor avea venituri cu mult mai mari decât cela 250 de mii de dolari.

Trebuie oare conducătorii unor asemeni companii care susţin refacerea economică a Statelor Unite, să fie penalizaţi şi să li se ia taxe din ce în ce mai mari?

Nu cumva sună o asemenea concepţie economicăeste similară cu cea din timpul societăţii socialiste?

Poate o asemenea filozofie “de tip marxist” să favorizeze piaţa liberă, competiţia şi evoluţia societăţii?

Manifestarea unor concepţii extreme indiferent că sunt de stânga sau de dreapta, s-au dovedit de-alungul istoriei că nu sunt eficiente.

Un sistem balansat care să permită competiţia şi dorinţa de prosperitate pentru fiecare, este un sistem viabil şi stimulator.

Creerea şi aplicarea unor reglementări în diferite sectoare de activitate sunt absolut necesare şi bine venite. Ele trebuie considerate ca fiind de primă urgenţă.

Aplicarea principiilor socialiste în cadrul economiei americane nu poate duce decât la terminarea prosperităţii şi nu cred că cineva îşi poate dori o asemenea situaţie.

America a fost şi trebuie să se menţină pe poziţia de a fi ţara tuturor oportunităţilor.

Acest lucru i-a atras şi i-a îndemnat la muncă întotdeauna pe toţi emigranţii care au vrut să aibă libertatea de a muncii şi de a se evidenţia cum nu au putut s-o facă în ţările lor de origine.

Ne rezolvarea actualei crize economice sau creerea unor bariere financiare prin creştereataxelor pentru cei ce vor să desfăşoare o activitate onestă şi eficientă are multiple efecte implicaţii negative.

Băncile americane şi unele insitituţii financiare sunt în prezent într-o mare dificultate datorită debitelor ce s-au acumulat cu o viteză uluitoare.

În anul 2007 debitele sectorului financiar erau echivalente cu 116% din PNB comparativ cu 21% cât a fost în 1980.

Datele oficiale prezentate în ultimile săptămâni ale lunii Septembrie 2008 confirmau că Băncile americane au pierderi de circa 340 bilioane dolari.

În domeniul creditelor criza actuală se manifestă prin imposibilita obţinerii de credite de către diverse companii în vederea asigurării inventarului necesar continuării activităţii economice precumşi pentru plata salariaţilor. O asemenea situaţie determină reducerea drastică activitatăţii acestora.

De asemeni sunt afectaţi cei care ne putând să obţină credite nu îşi pot cumpăra case, maşini, sau să-şi plătească taxele şcolare pentru învăţământul superior.La această situaţie se adaugă şi riscul retragerii unor imense investiţii ale unor investitori străini, care nu mai pot conta pe securitatea pe care Administraţia dela Washington o poate asigura sistemului economic actual.

Reacţia de domino se continuă cu creşterea şi mai mult a şomajului.

După date oficiale prezentate de către Departamentul Muncii cifra medie a şomajului a crescut dela 4,5% cât fusese în Decembrie 2007 la 6,1%. în luna August 2008.

Numai în luna Septembrie 2008 şi-au pierdut locurile de muncă peste160.000 de oameni. Comparativ cu anul trecut când au fost înregistraţi 2.2 milioane de şomeri în acest an s-a ajuns la 9.5 milioane. Aceasta este cea mai mare cifră a şomerilor din 2003 iar economişti specialişti în prognoze economice prevăd o creştere care poate ajunge până la 9 sau chiar 10% în anul 2009.

Cei mai mulţi sunt afectaţi cei din întreprinderile manufacturiere (în special din industria auto), din domeniul construcţiilor, din domeniul comerţului cu amănuntul, din domeniul asigurărilor şi investiţiilor, din domeniul activităţii hoteliere şi al turismului în general, arhitecţi, contabili şi din alte sectoare de activitate.

Pe de altă parte mass media americană pentru a nu crea o stare generală de panică, informa cu puţin timp înainte că se crează noi locuri de muncă.

În faţa unor asemenea informaţii care au caracter mai mult propagandistic, se ridică întrebări pe deplin justificate: Ce fel de noi locuri de muncă sunt create? Sunt oare noile locuri de muncă la nivelul calificării şi remunerării celor care s-au pierdut?Ce se întămplă cu cei care şi-au pierdut locurile de muncă şi le-a expirat şi perioada de graţie în care primeau modestul ajutor de şomaj? Eventualele lor rezerve financiare modeste le vor fi suficiente pentru a rezista cinci, şase sau mai multe luni până la apariţia şansei de a găsi noi locuri de muncă?

Iată întrebări care îşi aşteaptă răspunsuri şi rezolvări din partea actualilor candidaţii la preşedenţia Statelor Unite şi a vitorului Preşedinte al Statelor Unite.

Economişti specialişti în domeniul economiei muncii nu întrevăd soluţii prea uşoare şi sigure în următoarele câteva luni de zile, sau chiar pentru următorii ani.

Odată cu creşterea şomajului, cu pierderea avantajelor economice determinate de scăderea masivă a valorii stocurilor (pentru cei ce şi-au investit o parte din salariu în stocurile unor companii actualmente în stare de faliment) a scăzut în mod dramatic şi confidenţa consumatorului.

Rezultatelor unui sondaj de opinie efectuat pe un eşantion de peste 5000 de persoane, arăta că acest indicator are o scădere dela 90,2 cât a fost în Ianuarie 2008 la

52,6 în luna August 2008.

O asemenea scădere constituie un mare semn de întrebare şi un semnal de alarmă care se corelează direct cu situaţia şomajului şi cu indicile de inflaţiei şi se reflectă în mod negativ în tot felul de investiţii şi în scăderea volumului vânzărilor cu amănuntul.

Numai în luna Septembrie a.c. volumul vânzărilor cu amănuntul a scăzut cu 1,2%

În aceste condiţii populaţia Statelor Unite şi din alte colţuri ale lumii îşi pun tot felul de întrebări cu privire la adevărul despre “soliditatea” economiei americane.Partea gravă a acestui faptul a fost şi continuă să fie că nici unul dintre candidaţii la preşedenţia Statelor Unite şi nici în Congres nu se discută despre faptul că venitul mediu anual pentru o familie (care este de circa 12.300 dolari) nu acoperă cheltuielile pentru chirie (sau plata împrumutului făcut la banci în vederea cumpărării unei case), cheltuielile pentru asigurarea asistenţei medicale, cheltuielile de şcolarizare, cheltuielile de întreţinere curentă (apă, lumină, căldură) şi asigurarea produselor alimentare săptămânale

Indicile inflaţiei acestor cheltuieli a crescut în ultimii doi ani cu 15-20% iar la anumite bunuri de consum şi anumite servicii cu circa 40%.Peste 45 de milioane de oameni au ajuns să trăiască la limita sau chiar sub limita sărăciei. Dintre aceştia peste 12 milioane sunt copii (ceea ce reprezintă peste 7% din populaţia sub 18 ani a Statelor Unite.

Aşa cum spuneam şi la început, alegerea unui nou preşedinte nu este nici pe departe un procedeu simplu şi nici uşor în special în condiţile economice şi politice politice naţionale şi internaţionale.

Nu aspectele considerate de către unii rău voitori ca importante în actualele alegeri, cum ar fi cele referitoare la culoarea pielii şi nici cele legate de talentul oratoric al candidaţiilor la preşedenţia sau vicepreşedenţia Statelor Unite sunt importante. Nu ţinuta vestimentară pe care se cheltuiesc sute de mii de dolari din fondurile adunate dela susţinătorii campaniilor electorale contează.

Ceea ce contează şi trebuie reţinut de către alegători, este poziţia fermă a viitorului conducător faţă de principalele probleme ale vieţii de zi cu zi ale poporului american şi în special cele cu caracter ECONOMIC.

Trebuie tot odată să se înţeleagă că efectele reciproce ale politicii şi cele ale economiei sunt de o asemenea amploare încât nu se poate aştepta la rezolvarea lor într-un timp scurt, chiar dacă actualii candidaţi la preşedenţie sau viitorul Preşedinte al SUA va asigura poporul că va depune toate eforturile pentru rezolvarea cât mau grabnică a actualei crize economice ce capâtă din zi în zi proporţii globale.

Dr. ALEX BERCA

Massachusetts/ U.S.A