~Nicolae Filipescu: „Integrarea Puterilor Ascendente în Ordinea Mondială“

De la finele celui de al doilea Razboi Mondial, Statele Unite si-au asumat rolul principal in organizarea ordinei mondiale cu intentia de a asigura stabilitatea globala si de a preveni alte conflagratii devastante. Pentru mentinerea noii oranduiri globale, s-au creat institutii internationale precum Natiunile Unite, Fondul Monetar International si Banca Mondiala, si s-au stabilit norme de comportament pentru statele-natiuni bazate in mare parte pe principiile liberalismului occidental.

Desvoltarea economica vertiginoasa in China, India si Brazilia si evolutia ascendenta a economiilor din tari precum Turcia, Indonezia si Africa de Sud, au reconfigurat distributia centrelor de putere in lume si au destabilizat aranjamentele geopolitice existente. In trecut, puterile ascendente au fost frecvent revizioniste, au refuzat integrarea in structurile existente, au manifestat adversitate fata de status quo, au precipitat crize si au preferat sa adopte politici destabilizante. Deoarece puterile „stabilite”  au rezistat acomodarea noilor puteri ascendente, rivalitatea cu puterile emergente a dus frecvent la confruntari armate distrugatoare. De obicei, puterile ascendente au pretins vehement sa li se acorde recunoastere si prestigiu comensurate cu noul lor statut, sa li se asigure reprezentanata in toate gruparile de state influente si sa li se  confere un rol important in toate deciziile care influenteaza securitatea globala.

Incercand sa previna scenariile precedente, Statele Unite, erijandu-se in hegemon benign, au incurajat puterile ascendente actuale sa participe responsabil la institutiile internationale existente, sa-si promoveze revendicarile in cadrul acestor institutii si sa mentina relatii detensionale cu restul omenirii. Cu intentia de a asigura stabilitate, securitate si prosperitate la nivel global, occidentalii au oferit parteneriate comprehensibile principalelor puteri emergente. Dar interesele, prioritatile si perspectivele noilor  „parteneri”  sunt frecvent divergente, competitive si, in cele din urma, incompatibile.

Problemele internationale majore precum acces la surse de energie si zacaminte naturale, rezolutia instabilitatii financiare, crize demografice, terorism, migratii ilegale, schimbari climaterice adverse, pandemii si deteriorarea mediului, nu pot fi rezolvate satisfacator decat cu partidiparea noilor centre de putere. Globalizarea tinde sa promoveze interdependenta intre state-natiuni prin liberalizarea comertului, prin facilitarea transferului de persoane, capital si idei si prin acces instantaneu la informatii. Inca dinaintea primului Razboi Mondial s-a crezut ca interdependenta economica, informatica si culturala va asigura o ordine internationala salutara. Din nefericire, evolutia congruenta a societ\aitii umane nu s-a adeverit.

Guvernantii amernicani au incurajat China sa renunte la agresivitatea mercantila, sa accepte standardele de comportament existente si sa devina un partener important si responsabil la mentinerea ordinei mondiale. China a refuzat sa preseze Corea de Nord sa renunte la armele atomice si sa-i condamne aventurismul militar impotriva Coreii de Sud. State semi-capitaliste precum Rusia si China si-au consolidat sistemele sociale represive, au oferit omenirii un model de dezvlotare in care domina monopolul puterii politice si submineaza aspiratiile democratice ale altor tari. Rusia s-a opus vehement revolutiilor  „colorate”  din state precum Georgia, Ucraina si Kargastan si a continuat sa mentina tensiuni regionale „inghetate”  in Azerbaijan, Republica Moldova si Georgia.

Ca sa justifice dictatura politica a Partidului Comunist, guvernantii chinezi se simt obligati sa preseze puternic pentru continuarea dezvoltarii viguroase a economiei chineze si pentru expansiunea exporturilor, fara consideratie fata de interesele altor state. Ei au devenit extrem de asertivi in concurenta internatnationala pentru acces la resurse naturale din alte tari. Avand rezerve valutare considerabile din export, Beijungul isi exercita agresiv puterea financiara ca sa influenteze poltica altor state si sa modereze rezistenta lor fata de interesele Chinei.

Expansionismul chinez prezinta o mare dilema pentru puterile occidentale. Strategia ingradirii militare, aplicata cu succes impotriva Uniunii Sovietice, nu ar avea acelasi efect contra Chinei. Economia  „de piata”  a Chinei este mult prea viguroasa, extinsa la scara globala si modernizata ca sa permita  „ingradire”. In cazul in care Beijingul refuza integrarea pasnica si prestigioasa in structurile de securitate existente, strategia  „temperarii”  unei Chine agresive va trebui sa se bazeze pe consolidarea aliantelor regionale ale statelor care nu vor sa accepte dominatia chineza. Participarea Statelor Unite la asemenea aliante este indispensabila. Japonia, Corea de Sud si India nu pot contrabalansa politica de expasniune a Chinei decat daca SUA raman implicate viguros in Asia. Cu exceptia Vietnamului, celelalte state din Indochina, au de ales intre acceptarea unei anumite vasalitati fata de China sau participarea la aliante conduse de America. Daca restrictiile bugetare ale guventului de la Washington forteaza reducerea prezentei americane in Asia de Sud-est si daca statele din vecinatatea Chinei, avand deja o dependenta economica avansata fata de Beijing, percep o degradare a intereselor americane in regiune, ele vor fi predispuse sa accepte hegemonia Chinei. In consecinta, Asia de Sud-est a devenit deosebit de importanta pentru Washington. Deocamdata, politicienii americani au decis sa intensifice prezenta diplomatica, strategica, si militara a Americii in vestul Oceanului Pacific, in Oceanul Indian si in Asia.

Datoriile publice imense din America si inabilitatea Congresului de a implementa masurile necesare pentru rezolvarea deficitului bugetar ar putea limita drastic capabilitatea militara a SUA. Din nefericire, aliatii europeni ai Americii, preocupati cu probleme  „interne”, nu pot sa contribuie semnificativ la  „stabilizarea”  Asiei de Sud-est. Expansiunea rapida a Uniunii Europene, fara sa asigure concomitent si o avansare a procesului de integrare, a creat dificultati majore in Europa. Incertitudinea fata de  „proiectul european”  a fost agravata de criza economico-financiara din ultimii 3 ani, de deficitele bugetare coplesitoare ale Irlandei si ale statelor mediteraneene si de inabilitatea politicienilor de a actiona decisiv in perioade de criza. Razboiul ruso-georgian din 2008, esecul Revolutiei Portocalii din Ucraina si aversiunea Rusiei de a rezolva confictele „inghetate” din Transnistria, Georgia si Azerbaijan, au deteriorat aspiratiile UE de a admite noi membri. Criza monedei euro, departe de a fi aplanata, a provocat disensiuni intre cheltuitorii nesabuiti din sud si nordicii harnici si reponsabili fiscal. Germania a refuzat sa mai subventioneze datoriile bugetare ale statelor meditaraneene. Masurile de austeritate adoptate de guvernele datornice au fost inadecvate. Datorita globalizarii, sistemul social-economic  „european”, bazat pe asistenta sociala generoasa, nu mai este sustenabil. Imbatranirea populatiei, demografia negativa si inabilitatea societatilor europene de a asimila minoritatile musulmane au creat tensiuni economice, sociale si financiare cu consecinte profund defavorabile.  „Promisiunea”  UE de a deveni o forta economica, diplomatica si militara comparabila cu America, a ramas neimplinita.

Marea Britanie si Franta retin o capabilitate nucleara credibila. Altfel, performanta europenilor din NATO in fosta Iugoslavie, in Afganistan si in Libia a fost penibila. In urma reducerii progresive a bugetelor militare ale europeneilor, idea ca NATO isi poate proiecta forta militara la scara globala a fost discreditata. Pana acum, membrii UE nu au reusit sa adopte in comun o politica fiscala, energetica si de securitate. Chiar si intentiile de a fauri o politica externa comuna, asa cum a preconizat tratatul de la Lisabona, au fost sabotate de Franta, Germania si Anglia cu intentia de a-si mentine dominanta proprie.

Nici Rusia nu poate fi considerata o putere ascendenta promitatoare. Desi are resurse naturale abundente si teritoriu vast, Rusia nu a evoluat spre modernizare, stabilitate si prosperitate. Fara o justitie independenta, fara incredere in institutiile statului si fara respectarea transparenta a contractelor, Rusia nu are sanse sa devina o putere redutabila. Populata Rusiei va descreste de la 143 de milioane la 115 milioane in urmatorii 30 de ani. Sistemul politic, judiciar si financiar este cumplit de corupt, ineficient si opac. Cu dependenta excesiva de export de materii prime si arme, Rusia nu are sectoare industriale sau servicii competitive la nivel global. Numai statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU si arsenalul nuclear ii confera un oarecare  „prestigiu”  international.

In ultimii 9 ani, de cand Partidul Justitiei si Dezvoltarii a venit la putere, Turcia, o tara cu 73 de milioane de locuitori cu o varsta medie de 29 de ani a realizat o crestere economica remarcabila. Produsul Intern Brut a crescut in medie cu 7% anual. Economia Turciei a supravietuit criza economico-financiara globala din ultimii trei ani fara ajutorul FMI. Plasata intr-o regiune importanta strategic, aproape de Europa, Orientul Mijlociu, Caucaz si Africa de Nord, Turcia a devenit o putere regionala redutabila. Adoptand o politica externa de deschidere in vecinatate, independenta de Statele Unite si NATO, guvernantii de la Ankara au fost primiti cu bratele deschise in tarile arabe, la Teheran si in statele din zona Marii Caspice. Tratativele de aderare la UE, incepute in 2004, s-au impotmolit. Entuziasmul Turciei pentru aderare s-a domolit. Perceptia Turciei in strainatate ca ar fi un vasal-lacheu al SUA s-a spulberat in 2003 cand parlamentul de la Ankara a refuzat sa permita militarilor americani sa deschida un al doilea front impotriva Irakului prin Turcia. Ca putere regionala ascendenta, Turcia va avea o influenta considerabila in Orientul Mijlociu si in Asia Centrala. Ankara a stabilit acorduri de cooperare politica, economica si de securitate cu statele arabe, cu Iran, Azerbaidjan, Kazahstan si Turkmenistan.

Fara sa se consulte in prealabil cu partenerii din NATO, Turcia, impreuna cu Brazilia, s-a implicat in negocierle pentru sistarea programului nuclear in Iran. Ofertele lor de a prelucra uraniul imbogatit in Iran cu ideea de a-l face nefolosibil pentru confectionarea armelor nucleare, au fost respinse de negocierii occidentali. In consecinta, in Consiliul de Securitate, Brazilia si Turcia au votat impotriva sanctiunilor anti-iraniene propuse de ceilalti membrii ai consiliului.

Puterile emergente, mai ales China, Brazilia, India, Turcia si Africa de Sud nu par dispuse sa preserve sistemul de ordine internationala existent deoarece considera ca aranjamentlele actuale servesc interesele occidentale. Ele isi vor apara cu ferocitate independenta si obiectivele de dezvoltare. Noi aliante, realinieri si parteneriate se vor forma. In viitor, majoritatea puterilor ascendente vor deveni puteri regionale. Singura exceptie, foarte importanta, este China, care are deja o economie cu pondere globala. Totusi, este improbabil ca Bejingul va domina omenirea deoarece acum lumea este mult prea diversa si deoarece „desteptarea”  globala care a limitat dominatia americana va avea capabilitatea de a stavili atat puterea expansionista a Chinei cat si cea a altor pretendenti ambitiosi.

America s-a extins mult peste capabilitatea de a sustine  „imperiul”. Razboaiele neinspirate din Irak si Afganistan, ca si raboiul  „antiterorist”, au devastat visteria Statelor Unite si au produs rezultate nesatisfacatoare. Washigntonul va fi obligat sa-si reevalueze prioritatile, sa-si adapteze forta militara ca sa faca fata amenintarilor de securitate din secolul XXI si sa reduca bugetul pentru aparare. Inevitabil, Asia va deveni centrul preocuparilor de securitate al SUA. Strategia Americii va trebui sa depinda mult mai putin de puterea militara si sa utilizeze din ce in ce mai multa  „putere desteapta”  bazata pe parteneriate si aliante cu tarile regionale importante. Solicitarile altor tari ca Statele Unite sa le asigure securitatea sunt enorme. Dar capabilitatea Americii de a satisface aceste revendicari este in declin ireversibil.

NICOLAE FILIPESCU

Washington, 14 August, 2011