~Nicolae Filipescu: „Proteste şi Confruntări în Lumea Arabă“

Anumiti politicieni, analisti si comentatori occidentali s-au grabit sa elogieze revolutiile recente din lumea araba, nu numai pentru ca au reusit sa indeparteze de la putere dictatori „eternizati” dar si pe motiv ca succesele protestatarilor au demonstrat irelevanta gruparilor militante islamice. Deoarece Al Qaida si gruparile islamice nu au initiat protestele revolutionarilor, nu au sustinut revedicarile democratizante si nu au fost implicate in inlaturarea regimurilor tiranice din Tunisia si Egipt, jihadistii au fost considerati ca organizatii marginalizate fara viitor in lumea musulmana contemporana.

 Cu toate acestea, Michael Scheurer, autorul unei unei biografii a lui Osama ben Laden, fost specialist CIA in antiterorism si profesor la Universitatea Georgetown din Washington, este de parere ca evenimentele recente din tarile arabe reprezinta realizarea unor obiective importante pentru Al Qaida. In 1996, cand Osama a declarat razboi impotriva Statelor Unite, el si-a propus sa destabilizeze tiraniile anti-jihadiste din statele arabe, sa promoveze venirea la putere a structurilor islamice si sa delegitimizeze statul Israel. Aparent, alungarea despotilor din Tunisia si Egipt, ca si maifestatiile anti-regim din celelalte tari arabe au contribuit la avansarea aspiratiilor lui ben Laden.

 Eliberarea prizonierilor politici, incarcerati de tiranii din tarile arabe recent „eliberate” de revolutionari, ofera cadre noi cu convingeri militante puternice pentru promovarea curentului islamic in lumea araba. Numai in Egipt, peste 16.000 de prizonieri politici „necriminali” cu antipatii fata de Israel si SUA au fost pusi in libertate. In trecut, multi dintre acesti „militanti” au fost arestati, torturati sau „eliminati” de serviciile de securitate domestice in urma solicitarilor „binefactorilor” americani. Noii eliberati din inchisori pun la dispozitia organizatiilor extremiste un mare numar de „mujahedini” dedicati. Acestia nu uita ca occidentalii si mai ales SUA au finantat despotii arabi care i-au intemnitat si i-au schingiuit.

 Deoarece majoritatea arabilor sunt mahomedani evlaviosi, regimurile post revolutionare arabe se vor simti obligate sa accepte o parte din revendicarile islamistilor. Ultimele alegeri parlamentare din Liban si din Teritoriile Palestiniene au demonstrat ca in urma unor alegeri contestate si relativ corecte, partidele islamiste, avand o infrastructura civica bine organizata, reusesc sa aiba un rol important in procesul de guvernare.

 In trecut, contraterorismul se baza in mare parte pe vigilenta regimurilor arabe despotice care capturau, intemnitau si suprimau militantii islamici din tarile respective. Fara sa mai aiba la dispozitie asemenea dictatori „agreabili”, Israel si occidentalii vor fi obligati sa-si asume mai multa responsabilitate in „razboiul anti-terorist”. In viitor, ei vor trebui sa-si utilizeze fortele speciale si serviciile secrete ca sa captureze si sa „elimine” militantii adversari din tarile predominant musulmane. Ceea ce va stimula si mai mult resentimentele populatiilor respective fata de interventiile nesolicitate ale strainilor „cruciati si zionisti”.

 Pentru Israel, rasturnarea regimului Mubarak in Egipt, presiunile protestatarilor si demiterea guvernului in Iordania si probabila deblocare a frontierei dintre Egipt si Fasia Gaza reprezinta o degradare majora a scutului anti-islamist. Ceea ce a creat neliniste si trepidatii in Israel. In trecut, statul evreu s-a bazat pe autocratii arabi ca sa suprime sentimentele anti-zioniste ale populatiilor respective. Doua treimi din israelieni sunt convinsi ca retragerea lui Mubarak a fost defavorabila pentru Israel. Experti israelieni in probleme de aparare insista ca masurile de securitate de la frontiera cu Egipt trebuie sa fie consolidate, ca va fi necesar sa se reocupe coridorul strategic dintre Egipt si Fasia Gaza si ca bugetul militar al tarii trebuie sa fie marit considerabil.

 Deja exportul de gaze naturale din Egipt pentru Israel a fost sistat. S-ar putea ca tratatul de pace dintre Israel si Egipt, in vigoare de 32 de ani, sa fie abrogat de guvernul post-revolutionar de la Cairo. La frontiera de est, in Iordania, care are un acord formal de pace cu statul Israel, guvernul a fost demis recent sub presiunile islamistilor, a liderilor tribali si a palestinienilor din Iordania care reprezinta jumatate din populatia tarii. Multi israelieni se tem ca s-ar putea ca tara lor sa fie incercuita de dusmani verosi cu obsesii anti-zioniste.

 Simtindu-se amenintata de valul rebeliunilor arabe impotriva guvernelor despotice, Arabia Saudita a reprimat prompt si sever protestele siitilor autohtoni, a pompat 26 miliarde USD in asistenta economica si sociala in tara si s-a implicat politic, diplomatic si strategic in evenimentele „destabilizante” din regiune. Autoritatile saudite au incurajat guvernantii din Egipt si Bahrain sa utilizeze forta bruta ca sa-si zdrobeasca oponentii.

 Monarhia din Bahrain, incoltita de demonstrantii siiti majoritari, a solicitat ajutorul militar al Arabiei Saudite. La jumatatea lunii martie, tancuri si autocare blindate saudite, cu participarea altor monarhii din Golf, au trecut podul spre Bahrain ca „sa restabileasca ordinea, sa protejeze institutiile statului si sa acode ajutor guvernului.” Motivul real al invaziei a fost sa demonstreze ca Arabia Saudita si asociatii din Consiliul de Cooperare din Golf nu vor permite continuarea „dezordinii” si ca nu vor tolera compromiterea monarhiilor si emiratelor din regiune.

Arabia Saudita a avut o relatie strategica ambivalenta  cu Statele Unite. America are nevoie de Arabia Saudita ca sursa importanta de petrol si ca partener in lupta contra terorismului antiamerican. Dar oficiali si massmedia americani au criticat frecvent Arabia Saudita pentru ingradirea severa a drepturilor individuale, pentru maltratarea femeilor si mai ales pentru finantarea „acoperita” a multor fundamentalisti islamici si extremisti antiamericani. Pentru multa vreme, guvernantii sauditi a fost convinsi ca tara lor are nevoie de SUA ca furnizor de armament modern, aliat strategic si protector de incredere.

 Datorita politicii americane in regiune, entuziasmul saudit pentru America s-a deteriorat simtitor. S-ar putea ca familia regala saudita sa nu fie capabila sa convinga tinerii sauditi ca alianta cu Statele Unite este in interes national. Sauditii au fost profund revoltati de inabilitatea presedintelui american George Bush de a restrange Israelul, de a preveni brutalitatea impotriva palestinienilor si de a sista colonizarea cis-Iordaniei. Regele Abdullah a fost furios ca Barak Obama a abandonat fara ezitare autocratii-aliati Mubarak in Egipt, Ben-Ali in Tunisia si Ali Abdullah Saleh in Iemen. Generatia tanara si multi oficiali sauditi au conchis ca nu pot avea incredere ca Statele Unite va apara Arabia Saudita impotriva unui atac israelian. Multi sauditi considera ca alianta cu SUA este detrimentala pentru securitatea nationala.

 „Desteptarea” lumii arabe si revoltele impotriva regimurilor tiranice respective s-au raspandit rapid din Tunisia si Egipt in Libia, Iemen, Iordania, Algeria, Maroc, Siria, Irak si emiratele din Golf. Protestele, incercarile de represiune, si tatonarile de acomodare continua. In Tunisia si Egipt, protestatarii au reusit sa-si indeparteze dictatorii. Dar nu au reformat ireversibil regimurile respective. Structurile de putere antecedente au ramas intacte.

In Egipt, armata a ramas in control. Pana acum generalii au condus „tranzitia” in mod reticent, exclusivist si opac. Ei au oferit reforme relativ cosmetice, au arestat in mod arbitrar un numar mare de cetateni si au agresat, intimidat si insultat activisti pro-democratie nesatisfacuti. Este clar ca militarii egipteni nu sunt protectorii revolutiei. In timpul regimului Mubarak, armata a fost adevarata forta care a sprijinit dictatura. Militarii nu pot, si probabil nu intentioneaza, sa creeze institutiile necesare pentru consolidarea unei societati democrate.

In Tunisia s-au promis alegeri. Ca in Egipt, puterea nu a fost trasferata unui Consiliu Civil compus preponderent din persoane recunoscute, integre si neconectate cu regimul anterior, cu misiunea de a elabora o constitutie provizorie care sa garanteze drepturile si libertatile individuale, sa limiteze autoritatea si durata guvernului tranzitional si sa restranga rolul armatei la asigurarea securitatii in perioada de tranzitie.

 In Iemen, presedintele Ali Abdullah Saleh, la putere de 32 de ani, a adus trupe si tancuri in capitala si a ordonat militarilor sa atace demonstrantii. Cu popularitate derizorie si cu mii de protestatari in capitala si in provincie, Saleh, desi sustinut de americani, nu va putea ramane la putere.

 In Libia, represiunea sangeroasa a oponentilor de catre dictatorul Moamar Gaddafi a elicitat initial condamnari universale in strainatate, sanctiuni, si ameninatri cu retributii juridice. Cand Gaddafi a continuat sa-si agreseze cetatenii proprii cu armament greu, aviatie si mercenari, NATO, cu acordul ONU si Ligii Arabe, a intervenit militar, a bombardat instalatiile anti-aeriene libiene si a impus o carantina aeriana ca sa protejeze populatia civila din Libia. Misiunea NATO a fost limitata la „protejarea civililor”. Probabil ca opozitia anti-Gaddafi va fi inarmata din strainatate. Ceea ce ar putea provoca un razboi civil. Situatia ramane tulbure si rezultatul incert.

 Contrar „sperieturilor” plasate in presa interantionala in legatura cu „pericolul Islamic”, arabii nu au inclinatii pentru instaurarea unei republici islamice de tip iranian in Egipt. Desi a fost persecutata de Mubarak, Fratia Musulmana din Egipt a mentinut o postura „moderata”. Organizatia nu poate fi considerata revolutionara, terorista sau violenta. Revolutionarii arabi, in majoritate tineri, inteleg ca regimurile islamice stricte detesta democratia, impun restrictii draconice si, mai curand sau mai tarziu, instaureaza dictatura. Multe grupari islamice din tarile arabe prefera exemplul Turciei in care un partid islamic moderat a acceptat democratia liberala de tip occidental, a castigat alegeri libere si guverneaza satisfacator.

 S-ar putea ca revolutiile arabe sa esueze. Evenimentele turbulente din Orientul Mijlociu si Africa de Nord sunt in flux. Rezolutiile sunt imprevizibile. Multe revolutii impotriva regimurilor represiveau rezultat in razboi civil sau o noua dictatura. Putine reusesc sa traverseze perioda tulbure spre democratie reala.

 NICOLAE FILIPESCU

20 martie 2011