~Nicolae Filipescu: „UE – o grupare geografică dezarticulată“

Tratatul de la Lisabona, intrat in vigoare la 1 decembrie 2009, trebuia sa asigure o simplificare a procesului decizional la nivel „supranational”, sa corecteze deficientele acumlate prin tratatele anterioare si sa transforme Unuinea Europeana intr-un centru de putere coerent, prestigios si capabil sa influenteze evenimentele interantionale. La insistenta tarilor mari din Europa Occidentala, UE a numit-o pe Caterina Ashton ca Reprezentant Inalt pentru Politica Externa, o necunoscuta britanica fara experienta in politica externa si pe Herman van Rompuy ca Presedinte al Consiliului European, un politician belgian obscur, neinspirat si anost. Ceeace a creat un adevarat vid de putere la conducerea comunitatii de la Bruxelles. Neavand reputatie internationala, cei doi lideri au fost plasati in functiile respective de statele mari din Europa occidentala care, evident, intentioneaza sa controleze politica externa a UE.

 

Multi politicieni straini, formatori de opinie si guvernanti din puterile ascendente considera ca UE este o forta geopolitica expirata, cu o crestere economica derizorie, cu putere militara mediocra si cu demografie defavorabila. Intr-adevar, Europa nu a reusit sa transforme UE intr-o entitate redutabila corespunzatoare unei populatii de 500 de milioane de locuitori cu un Produs Intern Brut comparabil cu cel al SUA si cu capabilitate tehnologica avansata. Din cauza lipsei de coerenta politica, a insistentelor multor guverne nationale europene de a actiona unilateral si a unui sistem de asistenta social nesustenabil, UE ar putea deveni irelevanta pe arena internationala. Socant, presedintele american Barak Obama a decis sa nu participe la intrunierea anuala a liderilor SUA si UE de la Madrid din 2010. China a ignorat sugestiile UE la conferntele internationale. Premierul turc Recep Erdogan si presedintele brazilian Lula da Silva au ignorat insistentele UE de a izola Iranul si s-au etalat cordial cu presedintle iranian Mahmoud Ahmedinejad. Brazilia a incurajat Argentina sa-si reafirme suveranitatea asupra insuleleor Falkland.

 

UE a renuntat la recunoasterea unui steag comunitar si a unui imn „national”, initiative propuse in proiectul de constitutie intial. Parlamentul de la Strassbourg nu are prestigiul necesar si mandatul statelor membre ca sa-si consolideze autoritatea fata de parlamentele nationale. Birocratia comunitara de la Bruxselles, lipsita de responsabilitate si nestimata de nimeni, promulgheaza reguli care raman nerespectate fara a elicita consecinte adverse.

 

Criza economico-financiara din 2008-2010 si deficitele bugetare ale statelor din UE au accentuat divergentele interstatale, au demonstrat fragilitatea modelului social vest-european si au degradat elanul pentru integrarea politica si economica a unor membrii importanti. Cele 16 state care au aderat la moneda euro nu pot functiona satisfacator fara o autoritate supranationala care sa controleze activitatea fiscala a guvernelor nationale.

 

Introducerea prematura a monedei euro a fost o incercare echivoca de a consolida identitatea europeana a celor 16 state participante prin stabilirea unei convergente fiscale. Dar pragul anual de 3% din PBI pentru cheltuielile bugetare, stabilit de comun acord in trecut, a fost depasit de multe tari participante. Beneficiind de imprumuturi cu dobanda mica, guvernul socialist al Greciei a cheltuit iresponsabil fondurile imprumutate, a acordat beneficii exorbitante bugetarilor si a falsificat repetitiv rapoartele fiscale. Dupa multe tergiversari, dispute si acuzatii, ceilalti membrii ai zonei euro au decis fara entuziasm sa salveze moneda euro prin ajutoarea financiara a Greciei falimentare. Dar si alte tari din UE precum Spania, Portugalia, Italia, Irlanda si alte state din Europa Est-centrala sunt in deruta fiscala din cauza lipsei de disciplina si a cheltuielilor bugetare excesive.

 

Diferentele de atitudine dintre Nordul si Sudul Europei au creat resentimente profunde si au devenit un obstacol important pentru progresul integrarii politice si economice a continentului euorpean. Pe cand grupul nordic a mentinut disciplina fiscala, cei din sud au profitat de acces la imprumuturi cu dobanzi minime, au avansat pretentii de „solidaritate fiscala” in baza carora sa se redistribuie avutiile de la nordicii harnici, individualisti si „instariti” la mediteranienii indolenti, trandavi si „nevoiasi” care astfel sa poata continua un mod de viata frivol bazat pe beneficii sociale nemeritate.

 

La Washington, multi oficiali influenti considera ca Europa este o regiune in declin, intoxicata de un sistem social aberant si incapabila sa-si centralizeze functiile politice, militare si de securitate. Fara reforme structurale majore, Europa va avea un rol minor in negocierile geopolitice importante.  Dupa doua razblaoie mondiale devastante, Europa si-a pierdut elanul pentru conflagratii armate. Cheltuielile militare ale membrilor UE, descentrlizate si irosite, sunt oricum minuscule in comparatie cu cele ale SUA.

 

Totusi, Europa poseda calitati civice importante care ii acorda un potential considerabil de a influenta comportamentul altor state. UE ofera posibilitatatea de extindere viitoare, este un exemplu de societate democrata, deschisa si prospera si are metode avansate de productie. In speranta de a adera candva la UE, multe tari din vecinatate si-au reformat economia, sistemul politic si relatiile cu vecinii. In state precum Georgia, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Croatia, Muntenegru, Albania si Turcia, fortele moderate si-au consolidat influenta oferind electoratelor respective perspectiva unei aderari viitoare la UE.

 

Realizarile UE de pana acum sunt remarcabile. Cele 27 de tari au creat o piata comuna fara bariere vamale, o zona de calatorii libere fara pasapoarte si anumite legi cu aplicabilitate la nivel comunitar. Impreuna, guvernantii din UE reprezinta cel mai important sustinator al organizatiilor si legilor internatioanle. Aproape jumatate din costul operatiilor de mentinere a pacii si a diverselor programe ONU sunt finantate de UE. Acoperind 38% din bugetul ONU, UE este cel mai generos contribuabil. UE finanteaza 50% din totalul ajutoarelor pentru strainatate. (SUA contribuie numai 20%).

 

Pana acum, politica externa a UE a fost intotdeauna cel mai nesatisfacator aspect al procesului de integrare europeana. Desi multe „pozitii comune” si „recomandari oficiale” au fost declarate frecvent, UE nu a fost capabila sa afecteze evenimentele importante internationale. Consililul UE, condus de un presedinte „rotativ” cu mandat limitat la 6 luni, era lipsit de contiuitate si deci incapabil sa participe activ la influentarera evenimentelor importante din strainatate. Debilitatea si lipsa de coerenta a conducerii UE a fost demonstrata jenant in decursul destramarii Iugosalviei, cand UE a fost incapabila sa aplaneze o conflagratie pur europeana. In 1991, presedentia rotativa de 6 luni a UE a fost detinuta consecutiv de Luxenburg, Olanda si Portugalia, state care nu aveau putere, prestigiu sau interes sa elicite interventia militara a UE in Balcani.  Domolirea conflictelor din Bosnia-Hertegovina si Kosovo a necesitat interventia militara a SUA. Rusia si China, detestand idea unei Europe unite, trateaza separat cu guvernele nationale din UE, incurajeaza desensiuni intre statele membre si ofera repetitiv aranjamente de securitate prin care sa dezbine alianta UE cu SUA in NATO.

 

Inabilitatea UE de a influenta evenimentele importante din strainatate a devenit clara si in declansarea razboiului din Irak. Unele state mari din UE nu au agreat decizia SUA de a invada militar Irakul, ele nu au putut preveni declansarea razboiului impotriva lui Saddam Hussein. In Afganistan, America nu a apreciat suficient contributiile aliatilor europeni in exercitarea „puterii civile” (soft power). Casa Alba a presat repetitiv partenerii europeni din NATO sa contribuie din ce in ce mai multe trupe pentru misiunea de contragherila despre care analistii sunt de acord ca nu poate avea succes exclusiv militar si ca necesita un efort civil masiv. Guvernantii americani au incercat insistent sa transforme NATO intr-un instrument de exersare a puterii militare in exterior prin care aliatii europeni sa-si asume o parte importanta a responsabilitatii pentru „mentinerea ordinei mondiale” sub tutela Statelor Unite fara insa sa li se permita o participare la elaborarea politicii dirijate de la Washington.

 

Tratatul de la Lisabona reprezinta un apogeu al procesului de integrare europeana. Deocamdata, guvernantii din multe state membre inca nu sunt dispusi sa renunte la suveranitatea nationala in favoarea organelor de conducere ale UE. In cele din urma, implementarea Tratatului si avansarea federalizarii UE vor depinde de acceptabilitatea elitelor politice si a electoratelor din statele membre fata de idea unei Europe unite, democrate si coerente in care autoritatea comunitatii este centralizata, respectata de guvernele nationale si reprezentata in exterior de lideri cu prestigiu.

NICOLAE FILIPESCU

2 iulie 2010