~N.N. Negulescu: „Spre sacralitate“

In forme variate, purtarea fiintari sufletesti prin ani terestri lungi si deseori durerosi, sufera grele incercari. Trairile si infruntarile framantarilor primejdioase, acumuleaza, consuma si modifica eronat energii pretioase care, aparent, tulbura doar psihosomatic structurile organice, ramanand ecranate in limitele individului.

In adevar, aceste energii subtile, devenite turbioane energetice amplificate, deformate prin filtre si tipare mentale, pe langa efectele imediate nefaste, devastatoare, sunt prolifice, penetrand chiar si eterul membranei aurice, trecand catre acel nedeslusit dincolo, unde raspandesc semne adanci. Astfel, se intelege ca, frecventle nelinisti, caderi si rataciri, care nu sunt altceva decat victorii ale intunericului in lupta cu slabiciunile omenesti, conduc mai departe spre alte convertiri ispititoare.

Nici o mirare ca, atitudinea de acceptare a acestor contagiuni emotive ale Eu-lui neveghetor, cu antecedente, continua sa asimileze tendinte si influente negative exercitate si din afara. Fiindca, eul este inrobitul conformismului “traditional” – material.

Ei bine, nu trebuie sa agonizam si nici sa ne ignoram, cand ne descoperim traind salbatic pe dinauntru, tulburati si infranti de valtori; ci, cu sentimentul unei necesare cautari, ne vom stradui sa ne cunoastem sinele adevart, saracit de perspectiva cosmica.

Cum? Indreptandu-ne din noi si prin noi spre sacralitate, printr-o jertfire duhovniceasca.

Prin dragoste, cainta  si rugaciune vom vedea vederea constientei de sine sporind intru iluminare. Pentru ca, cu o infinita iubire, Creatorul divin ne imbogateste permanent creatia.

Ca urmare a acestor revelatii, incepand din miezul verii toride si pana la despletirile iernii, am strabatut aceasta parte a lumii ca pelerin, poposind prin spatiile lacasurilor de cult consacrate, purificate si purificatoare, ale Sfintelor Manastiri – Ostrov, Cozia si Turnu, invesnicite pe binecuvantata Vale a Oltului. Inca de la plecare am avut presentimentul viitoarelor inseninari… Privirea nu mai era abatuta intre frontierele strivitoare ale contingentului. Reverberatiile psalmodierii monahale incoronau orizontul inaltat. Printr-o aspiratie spre fericire, am simtit emotii primordiale. Sub semnul contemplatiei, dorul nemarginit de a fi cu Dumnezeu, l-am exprimat solemn in sonoritatea stralucitoare a unor litanii. Ca intr-un proces de geneza,  o vitalitate tainica m-a invrednicit cu vibratii moleculare.

Celor ce au pierdut puterea de a iubi, le spun cu o reinnoita incantare ca, in acele locuri harice, unde nu sunt admise erezii, se pot dobandi descatusari interioare la dimensiuni spirituale fascinante.

Scriitorul din mine si-a reamintit – si a inteles, sub o izbugnire de culori din iconografia interioarelor, ce ne-a transmis Perpessicius prin admirabilele sale “feerii spirituale”.

La Cozia, la capatul unui drum, descriind in aerul fluid cu ochii sai duhovnicesti o ipostaza, mi-a iesit in intampinare cuviosul parinte Phaomie Apostolescu. Ne reintalneam dupa aproape doua decenii.

- Ce mai faci, cuvioase parinte? l-am intrebat.

- La luminare, fiule … – m-a mangaiat usor, cu raspunsul smerit, monahul.

N.N.NEGULESCU