~Petre Bucinschi: „Cititorul cu urechea şi criticul stradal“

Stimaţi cititori cu urechea, vocile critice se aud mai frecvent în stradă, timp în care scriitorul vorbeşte cu prietenii la cafenea, cu un şerveţel de hârtie în mână, desface pumnul, ghemotocul de hârtie îşi caută singur o formă, ajutat oarecum de cealaltă mână. Priveşte, ochi întredeschişi, zâmbeşte brusc, cu ţigara aprinsă scobeşte două rotocoale de fum, se joacă cu o jucărie scumpă aşezată pe masă, un pahar cu ceva oarecare, ochii îi sunt atenţi, capricioşi, răsfăţaţi, ba chiar jucăuşi.

Rotocoale după rotocoale de fum; sunt atât de frumoase încât scriitorului îi vine să le graveze pe toate, iar ochiul său le modelează atât de bine, devin nişte forme atât de pure, desăvârşite, încât nu mai rămâne decât o nimica toată ca să faci din ele o operă de artă în scris. Primejdie mare, puţini scriitori scapă din asta, destui scriitori au murit sufocaţi în chiar uriaşul lor talent. Şi totuşi tot ce atinge scriitorul se face literă, numai că el nu cade pradă lăcomiei precum regele Midas, fiindcă scriitorul nu este lacom, el nu vrea nimic pentru sine, scopul lui este creaţia, libertatea jocului, spectacolul continuu al lumii. Dar mai mult decât pentru arta lui, eu îl iubesc pe scriitor pentru natura lui care include toate experienţele şi nu respinge nimic. Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, scriitorul nu neagă, el afirmă, Bach, Mozart, Brâncuşi, nu au făcut altfel, seninătatea, bucuria ludică nu eludează suferinţa, gravitatea, întunericul, numai că nu fac din aceste limite măsura tuturor lucrurilor.

Când se iveşte o natură ca scriitorul, lumea, oricât de obosită întrevede o speranţă nouă. Dar oare aşa să fie? Statornitatea realităţii clanice, inspirând atâtea intransigenţe de grup, de-a lungul timpului, nu suficient de acomodabili, sunt diagnostice, indică asocierea de individualităţi, ce nu se abandonează gregar vreunui declarativism dezinvolt, această cumpănă între atitudinea teoretică şi actul creator devenind partener al unui dialog firesc şi rodnic. Pentru scriitor, beneficiul unei asemenea relaţii fructifică o susţinută meditaţie asupra raporturilor interdisciplinare, strategiilor esenţiale faţă de prezent într-un şantier al propriei sale personalităţi. În timp ce într-o cafenea, scriitorul, alături de confraţii săi, sculptează rotocoale de fum în faţa unei cafele şi a unui pahar de oarece, meditând asupra condiţiei sale sociale prezente, asupra literaturii prezente etc., în tot acest timp, afară, strada beneficiază de o masivă infuzie de critici stradali, şcoliţi ca arbitrii de fotbal pe stadioane, prezenţa aceasta aproape amatoristică, lipsită de judecăţi de valoare bine însuşite, mai mult încurcă fenomenele de susţinere şi validare a valorilor literare decât să le clarifice. Poate criticul stradal angajat pe bucăţi de străzi oarecare şi lipsit de cunoştinţele necesare să întreprindă un atare demers critic? Cronicarii stradali lipsiţi de vocaţie sunt găzduiţi pe străzi, astfel că opiniile lor referitoare la cultură şi literatură sunt citite de toţi acei cititori cu urechea, dar o ureche avizată poate să descopere cu surprindere că aceştia nu doar că nu se pricep, dar nici măcar nu le place literatura.

Un asemenea critic este un ins de două ori mort într-o lume în care scrierile tradiţionale le surclasează pe cele moderne, comportă un mare risc, ca să nu zic o doză de nebunie.

PETRE BUCINSCHI