~Pompiliu Comşa: „Cauzele mediocrităţii cercetării româneşti“

Pretextul invocat frecvent pentru lipsa de rezultate din cercetarea românească a fost, o bună bucată de vreme, insuficienta alocare de fonduri. O discuţie adâncită despre situaţia actuală a învăţământului superior românesc şi a cercetării, în general, scoate însă la iveală un şir de deficienţe moştenite, de care, după cum arată lucrurile, nu ne putem debarasa. În plus, o cercetare autohtonă de sine stătătoare, după cum apreciază specialiştii din domeniu, pare condamnată la moarte din faşă, pentru că, într-o lume în care ştiinţa este mondializată, eforturile individuale rămân, vrei, nu vrei, anonime. Se mai vehiculează, cu mai mult, sau mai puţin temei, că România produce atâtea valori cât îi permite finanţarea. Mai ales că nu se poate, indiferent cum, face cercetare, dacă ne referim la valoare ştiinţifică, fără bani. Dar finanţarea singură nu este suficientă, ea trebuind să rodească, să cadă pe un sol fertil, pregătit să producă. Ne referim la tradiţia ştiinţifică şi culturală, adică la nivelul şcolii, la cel industrial şi la alte foarte multe lucruri. Nu este întâmplător faptul că în momentul de faţă centrele mari ştiinţifice sunt în ţările industrializate, care cheltuiesc mulţi bani pentru cercetare şi unde finanţarea vine şi din mediul privat, ceea ce la noi neam să se întâmple. În jurul Universităţii din San Diego, de pildă, sunt foarte multe agenţii industriale, care nu fac altceva decât să preia brevetele de cercetare care se produc în laboratoare. Rezultatele cercetării, mai pe înţelesul cititorilor noştri, sunt aplicate de industrie, de mediul privat, situaţie valabilă şi pentru alte ţări, statul suportând doar cercetarea fundamentală. La noi, statul ar trebui să suporte cercetarea umanistă, aici referindu-ne la istorie, dicţionare lingvistice sau literare, care nu este aplicativă, ci una de tip cultural, restul trecând în sarcina mediului privat, aşa cum se întâmplă la casele mari. Ca să respectăm deontologia profesională, trebuie să vă spunem că şi pe meleagurile dâmboviţene există subvenţionare privată în cercetare, dar ca bornă se apropie ca negrul de sub unghie. Întreprinderile noastre nu sunt interesate de producerea unor brevete naţionale, pentru dânşii este mult mai simplu că cumpere totul la cheie şi să producă. Economia românească este tributară, cam în proporţie de sută la sută, licenţelor străine. Pe de altă parte, Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, după ce că are un buget vai de capul lui, subvenţionează cercetări care ar trebui ajutate financiar de firmele private. Din banii publici, renumitul matematician român, prof.univ.dr.Viorel Barbu, fost vicepreşedinte al Academiei Române, spune că ar trebuie subvenţionate doar ceea ce se numeşte ’’basics sciences’’, mai ales că tot ceea ce se întâmplă astăzi în domeniu e şi o rămăşiţă a perioadei comuniste, în care statul subvenţiona, cu mult sau puţin, tot ceea ce însemna ştiinţă. Nu trebuie omis faptul că învăţământul universitar românesc suferă de anumite metehne, printre care practica învechită şi tradiţionalismul exagerat. Sigur nici înainte de Revoluţie învăţământul nostru nu era unul supra performant, dar se baza pe nivelul foarte bun al şcolii şi era un sistem un pic elitist. Sunt mulţi care afirmă chiar că liceul era mai bun decât şcoala superioară, el ocupându-se foarte mult de elevi, scoţând performeri, ba chiar specialişti. Învăţământul superior era invadat de talente,de aceea universităţile nu au făcut faţă şi şi-au pierdut competitivitatea, başca tăierea legăturilor cu Occidentul şi chiar cu Estul Europei. Prin anii ’70 au început să-şi spună cuvântul lipsa de informaţie şi de dotare, de aceea în 1989 tinerii talentaţi au părăsit masiv învăţământul, mânaţi, evident, şi de dorinţa de a avea o viaţă mai uşoară în Occident. Peste noapte s-a încercat introducerea sistemului Bologna, cu mai mult, sau mai puţin succes, dar rezultatele sunt timide, mai ales că sistemul, per total, este complet deficitar. Corpul profesoral încă nu a copiat şi nu a adus pe solul patriei ceea ce este esenţa învăţământului american sau european. În Occident, studentul găseşte în profesor un mentor de zi cu zi. Activitatea didactică nu se face cu grupuri de sute de studenţi, după chef şi muşchi, după plăceri, profesorii nu predau la cinci sau zece universităţi, nu ţin 20 de cursuri sau 20 de seminarii pe săptămână, iar studenţii nu sunt urmăriţi, aşa cum ar trebui, prin master, prin doctorat, până la sfârşit. E bine, dacă eşti în tabăra celor de la catedră, să te întrebi şi unde îşi va găsi loc pe piaţa muncii un doctorand, dacă va fi folosit. Profesorul cu 20 de doctoranzi dă buleală, dacă ne este permis să folosim un termen de mahala, extrem de sugestiv însă în pledoaria noastră. Sunt anual scoşi pe bandă zeci de mii de studenţi în domenii considerate mai moi, care însă nu mai sunt folosiţi pe piaţa muncii, de aceea supermarketurile au ajuns să aibă şefi de raioane cu diplomă universitară. Asta deşi avem la îndemână informaţii, se poate preda competitiv, dar totul este dublat de o lipsă de seriozitate în ceea ce priveşte preocuparea magistrului către învăţăcel. Şi studentul şi profesorul au ajuns să fie mai puţin motivaţi în ceea ce priveşte profesia sau activitatea lor. Profesorii sunt departe de a fi ei înşişi creatori de ştiinţă, de a publica în reviste ştiinţifice importante. Foarte puţini fac acest lucru, ba unii nu ştiu nimic din practica teoriilor predate. Lipsesc conducătorii de şcoală, personalităţile ştiinţifice, de aceea momentan mimăm universitatea, activitatea ştiinţifică şi doctoratul. Ducem totul în derizoriu şi nu ştim dacă avem nevoie de specialişti sau numai de absolvenţi. În ultimii ani a curs cu fonduri şi în domeniul ştiinţific, dar lucrurile nu s-au mişcat spre bine. Când cei mai buni studenţi vor prefera universităţile româneşti celor străine şi când studenţii buni din Europa vor migra în România, în loc de Anglia sau Franţa, abia atunci ne vom întreba dacă învăţământul nostru este la nivelul celui european. În România foarte greu ajungi profesor înainte de 35 de ani, dar în America lucrul acesta se întâmplă. Americanii dezvoltă toate tipurile de cercetare, cea aplicativă fiind susţinută, îmi place să repet, de fondurile private. O parte din ştiinţă nu intră însă nici la ei în sfera marketingului, ci în aceea a unei valori care trebuie apreciată. Ei sunt convinşi că ştiinţa şi cultura trebuie să se dezvolte, altfel riscând să nu mai apară inovaţia. Lumea îi acuză însă că iau floarea cercetării europene, şi chineze, şi japoneze, şi ruseşti şi din estul Europei, oferindu-le condiţii de lucru, situaţie însă în folosul ştiinţei mondiale. Din această metodă, se cuvine să înveţe şi ai noştri pentru ca să transforme sistemul universitar într-o piaţă cât mai liberă a cercetătorilor. Dacă cei de peste ocean sunt dispuşi să plătească oricât, noi de ce n-am face-o? Pledăm pentru o politică de atragere a talentelor, calitatea studenţilor depinzând de calitatea profesorilor. Competenţa nu vine din a preda un curs, care, la urma urmei, este o compilaţie. Salariul unui tânăr cercetător este neatractiv, la fel cel al lectorilor. Salariile sunt acceptabile doar pentru treptele superioare, pentru profesori. Există un sistem de granturi care contribuie enorm la o bună finanţare, deci banii nu vin neapărat din apartenenţa la un anumit institut sau universitate. Lipsesc însă cadrele, deci degeaba ai fonduri, dacă nu ai cu cine face treabă. De aceea elitele intelectuale pe care încă le mai producem, deşi sunt de mare valoare, rodesc în afară nu pe pământ românesc. Una peste alta, cercetarea mioritică nu mai există, poate că nici n-a existat vreodată, lucru valabil şi pentru industrie. Marii savanţi pe care-i avem s-au format în şcolile occidentale. Nu poţi face cercetare de unul singur, ca nebunul, trebuie să te conectezi la fluxul internaţional, ştiinţa fiind mondializată. Poate aici este răspunsul de ce nu avem încă un Premiu Nobel. Dacă vom avea curajul să eliminăm partea celor 70 la sută din universităţile româneşti care sunt foarte slabe, sunt şanse să ajungem în topul european, mai ales că de tineri talentaţi, slavă Domnului, nu ducem lipsă.

jr.dr. POMPILIU COMŞA