~Rodica Elena Lupu: „Cât vom mai tolera“

Mă întreb de ani de zile

Chiar nu le este ruşine,

Nu observă ei savanţii,

Românii acestei naţii,

Istoricii şi lingviştii

Că ce au lăsat părinţii

Moşii şi strămoşii noştri

Astăzi este sortit morţii?

Cât timp vom mai tolera

Minciuna în ţara mea,

Ca străinii să ne spună

De când suntem împreună

Şi ce limbă să vorbim

Şi cu ce să ne hrănim?

Nu intraţi în panică

Nici o limbă romanică

Nu s-a format cum se crede

Din limba latină veche,

Originea lor derivă

De la o singură limbă,

Vorbită-n partea de sud,

În Europa, demult,

Pe când nordul ocupau

Gheţarii şi-l torturau.

Primitivele popoare

Din Siberia cea mare,

Niciodată n-au avut

Un scris propriu, cunoscut,

Ocupate au fost de ruşi,

Multe secole supuşi,

Vorbesc încă a lor limbă

Nu o lasă, nu o schimbă

N-au format o limbă nouă,

Cum ni se întâmplă nouă.

Găseşti cuvinte româneşti

Şi dace unde nu gândeşti

În limbile de pe pămant

Şi asta este ceva sfânt.

Nu mai există în lume

Popor să piardă al său nume

De bună voie să urască

In limba lui ca să vorbească,

Să nu ştie limba română

S-accepte-o limbă străină.

Sunt amănunte pe care

Istoricii români se pare

Nu se obosesc a le da

Şi nu vor a le demonstra,

Importanţa cuvenită

Ce românul o merită.

Cât timp vom mai tolera

Minciuna în ţara mea?

RODICA ELENA LUPU