~Sergiu Găbureac: „5 zile şi 4 jumătăţi de noapte“

Où sont les parisiennes … ?!?

Eram mai tânăr, cu un mileniu, când circula o glumă „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”. Trecut-au anii şi gluma a căpătat forme concrete prin oraşele actualei Europe şi chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun şi colega Riva de undeva din marea Indochină, ne fac în trei minute formalităţile de cazare. Rapid un duş şi în oraş.

La Mac mulţi tipi mici şi galbeni într-o continuă mişcare. La presă – un lungan negru-negru. Şoferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe stradă un cuplu de poliţişti, el lung, negru-cenuşiu, ea mică, roşcată-roşcată. În rest, cetăţeni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smântână, negru-strălucitor, caucazieni, rozalii, metişi; urâţi, frumoşi, gălăgioşi, portocalii …  o nebunie ! Toţi calmi, surâzători, binevoitori şi bine mirositori ! Îmi plac la nebunie multicolorii parizieni.

Nu mă refer la cohortele de turişti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gări, metrou (mamă ce reţea !), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publică, restaurante, instituţii, salubritate etc. etc. N-am pătruns în imensele construcţii din La Defense, care adăpostesc mii şi mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo …

Unde sunt parizienii e similar cu Unde sunt bucureştenii ?

Diferenţa e că locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mări şi ţări, care şi-au însuşit bunele maniere de pe Sena.

Să nu ne-audă nimeni ! M-au scos din sărite cu politeţea lor non stop ! La început am crezut că e artificială. Nu, deloc, ăştia chiar se bucură că muncesc, că trăiesc !

Pe când locul bucureştenilor neaoş (dacă or fi existat vreodată !?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniţi, cei mai mulţi, în scurt timp, mitici irecuperabili. Mai nou, vin, şi la noi,  tot mai mulţi coplanetari estici, care se transformă, fulgerător, în mitici de diferite grade !

Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasă, altfel nu se explică adaptarea instantanee !

*

În aglomeraţia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, încerc un “S’ il vous plaît !” pentru a lăsa o doamnă să treacă. Mă trezesc cu o hârtie verde fluturând spre buzunarul de la cămaşă. Vin şi vorbele din urmă: „O, là, là, mon professeur, Serge !”. Salt ochii şi dau, nas în nas, cu un ţigan elegant, tot de vreo doi metri, păr lucios, bine ras, cu un bayan în spate. Ochii îi jucau a uimire şi a extremă bucurie ! …

?!?

„Valea Mare !?! … Ivăneşti !! … Vaslui ?!?”

Brusc, la auzul parolelor, se face lumină în tunelul în care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce îmi blocase trecerea. Era Jean, pişpirică care rupea doba la balurile, pe care le împăcam sâmbăta, în timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei / lună !).

Alde Bregovici & Co. nu se născuseră pe când noi, suplinitori ai anilor ‘60, băteam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica suptă de la sânul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care făceau cerurile să intre în vibraţie iar norii să se ascundă prin cotloanele sufletelor nostre tinere şi optimiste.

„Mă scuzaţi că nu am mai mulţi. Ştiţi, abia acum am ieşit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan !

Ne întâlnim tot aici. Eu muncesc până spre miezul nopţii.” Dau un mda, din cap.

Mă îmbrăţişează şi dispare. În mai puţin de jumătate de oră, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens (3), aud acordurile minunatului baian cu … Dragoste la prima vedere. În faţa tăcutei catedrale a lui Quasimodo.

Cum să nu fii mândru cu asemenea romi români !

 

Expliquez moi, s’il vous plait !

Duminica e simplă la parizieni. Dreapta merge la biserică, stânga pe Câmpul lui Marte, la grevă / greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, rânduri-rânduri, sute, mii de grevişti.

E plin, uriaşul parc, de sunete stridente şi lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori să fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate în prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la … 62 de ani ! Scandalul e monstruos ! Însă dacă treci linia zonei de grevă iei nişte bastoane de nu te vezi !La români s-a trecut direct la 65, deşi speranţa de viaţă la noi, după pensionare, este la o treime faţă de cei din hexagon ! N-a ieşit niciun dâmboviţean la ţepe în Piaţa Victoriei !

Tot de prin provincie au venit ! Mă întreb tot mai mult: A cui Victorie ? Noroc cu spectrul suspendării, şi Băse a făcut doi paşi înapoi ! Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemănător. Abia dacă mai reţin, îl chema. Ilici !? Dacă acesta o fi fost numele real ?! Cu numele astea de cod, cine mai poate şti adevărul ?!

In timp ce cuplu Sarkozy îşi căuta strămoşii prin peştera de la Lascaux, unii se întrebau, pe la tv, dacă ţiganii din România, sunt cu adevărat un peril ? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru că, practic, nu am văzut niciunul. Erau mulţi închişi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait ! Asta timp de cinci zile şi patru jumătăţi de noapte trăite pe malurile Senei, cu trecere temporară prin cochetul hotel ? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidoşenii ridicate acum 120 de ani, ajunsă brand al Parisului, al Franţei, al Terrei !…

Dar nu acest lucru mă preocupă prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e ruşine în Europa ! L-am găsit, de altfel, clonat şi pe la Madrid, la Roma sau la Viena …  Cântă băieţii, de-ţi vine să-i chemi pe orice mare scenă a lumii !  Şi mulţi chiar îi cheamă !

Altceva mă frământă. Nu am văzut, în tot Parisul, un ambuteiaj. Măcar, unul mic, mic ! Maşinile, şi ele mici, mici, nici nu respiră. Trec pâş-pâş, din stop în stop, într-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarmă de poliţie ! Culmea, doar două salvări, în cinci zile şi patru jumătăţi …, în care tot am umblat pe străzi, cu nişte sirene anemice, de parcă îşi cereau scuze pentru că trebuiau să treacă prin zonă şi să strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a părut chiar gol de autoturisme, deşi les grandes vacances se terminaseră demultişor !

*

Vă veţi întreba, paranormalul ? Ei bine, există ! Era dimineaţă, chiar pe Champs Elysée în preajma locului de muncă al preşedintelui. Franţei. Parizienii erau deja la muncă. Deodată, 2 (două) maşini însoţite de doar 2 (doi) poliţişti motociclişti, fac dreapta, fără pic de zgomot. Se deschid lin uşile masive de fier forjat ale grădinii palatului şi apuc să-l văd, câteva clipe doar, pe însuşi cel care ne-a trimis compatrioţii romi acasă. Pe anumiţi romi. Nu era deloc încruntat. Chiar mi s-a părut vesel. Încearcă şi piratul nostru ceva în sensul ăsta, dar prin gesturi mârlăneşti. Nelalocul lor, într-o Europă civilizată. Şi imitatorul boc, tot după el ! Cum se face Ardealul de tot râsul cu un asemenea doctor în constituţional !

Alt paranormal. Pe străzi erau de câteva ori mai mulţi pietoni decât maşini !?!  Nu e vorba de turişti. Şi ăştia erau „câtă frunză, câtă iarbă !”

E vorba de cei, care se duc / ies de la muncă, şi merg cu sutele de metrouri, ce vin într-o cadenţă de unul la două minute, sunt uşor aglomerate. Am auzit că parizienii, care circulă singuri în propria maşină, plătesc o pipărată taxă de confort. La avariţia lor vestită, ar putea să fie asta explicaţia numărului redus de automobile, la orice oră din zi şi noapte ! Nu am văzut niciun paysan parizian dându-şi ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele oraşului-lumină.

N-au trolee, n-au tramvaie ! Să nu mint, există o linie prin josul Parisului. Şi nu pot spune că m-am învârtit doar prin centrul istoric. O uşoară satisfacţie. Autobuzele lor sunt mai puţin frumoase ca ale noastre ! Dar şi aici alt paranormal. În staţiile, unde autobuzele o iau în direcţii diferite, şoferii se aşteaptă, unii pe alţii, pentru a prelua călătorii ce coboară pentru a merge în acea direcţie. Profesioniştilor noştri de la RATB, nici prin cap nu le trece aşa ceva. Din contra, li se citeşte pe chip satisfacţia închiderii uşii în nas  şi pierderea legăturii cu un alt autobuz. Merde !

 

Muze, muzee şi alte alea

 

De ce m-am dus la Paris ? În primul rând, pentru că, o asemenea ofertă, doar dacă ai o problemă à la têtê, poate fi refuzată ! Era timpul să văd Parisul. Poate, cam târziu ! Mărturisesc. Mi-a fost, puţin, frică că o să mă dezamăgească ! După tot ce văzusem prin marile odăi ale casei europene. Am avut o documentare solidă. La viaţa mea, nu prea mi-a plăcut beletristica (fiction-ul). Dar îmi place să citesc în continuare, să mă informez. Deformaţie profesională !

Şanse de a călători, prin mileniul trecut, la români, nu prea erau. De visat, însă, eram tot timpul pătruns de vastele spaţii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizaţii. Mai târziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3 / 5). Aşa că, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de călătorii. Fie ale alogenilor, puţine convingătoare (ideologia antedecembristă sau frica se simţeau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvriştilor). Cu excepţiile, sclipitoare, care confirmă o anumită regulă (?!?): Grigorescu, cu siguranţă ştiţi care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu …, fie ale străinilor, lipsiţi de constrângeri de sistem, mult mai spectaculoşi, nu neapărat şi credibili.

Aşadar,  Parisul te copleşeşte cu producţia la hectar de muzee, case (a lui …, a lui …), biserici, monumente, palate, străzi, cartiere celebre …

La Paris, până şi parcurile, pieţele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m²), unde peste o mie de parizieni de … parizieni, în frunte cu regele şi consoarta au fost ghilotinaţi, într-o zi de ianuarie, de les vrais revoluţionari !?! Se vede unde sunt ei acum cu integrarea ? Să vedeţi ce ţeapă monolitică, de 230.000 de kg şi înaltă de 23 m, au pus acolo ! Adusă tocmai din Egipt  ! Ca să aibă Champollion de lucru şi acasă ! de fapt, ţepe găseşti cam prin toate pieţele mari. Nu se joacă băieţii. Am văzut pe câmpul marelui războinic ce fac francezii când sunt supăraţi ! Nu conga, nu leapşa, nu versificări şi strigături de doi lei …

Trebuie să ai mare grijă să nu cazi pradă emoţiei, ispitei, chemărilor văzând o săgeată, o firmă, o placă, un afiş şi să urmezi mesajul subliminal: Vizitează-mă ! Hai, vino şi la mine ! Durează doar câteva minute ! Ai, de multe ori, şansa, să pleci doar când te dau afară gazdele.

Pot să mă laud. Tot nu mă crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmând strict (aiurea !) planul făcut de-acasă, decât dacă aş fi dat curs tentaţiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscătorilor. Şi a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, însă extrem de multe şi vizibile de la distanţă.

Muzeele dau măsura tuturor lucrurilor. Chiar şi a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Rămân, însă suficienţi catici super la dispoziţie. Uneori 24/24 !

Luvrul, o fortăreaţă medievală, e copleşitor. Culmea, nu-i atât de prăfuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneşte (!?) ştim noi cine ! Poate şi faptul că nu e îngropat, ci pus într-o stare de levitaţie continuă, stârneşte energii negative în jur ! Civilizator sau călău ?! Văr cu vesticul … şi cu esticul … ! Discuţii, parainterpretări, verdicte, ipoteze şi după mai bine de două secole ale încrâncenaţilor slujitori ai lui Clio !

Luvrul e mult mai uşor de parcurs decât mi-am închipuit. În două zile, câte două-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele şi exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, în acele zile cu un superb soare de toamnă. Câteva frunze, ruginii, proaspete, am întâlnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Lângă orăşelul Versailles.

Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar şi aglomeraţia are farmecul ei. Am avut vaga senzaţie că multe capodopere sunt replici. Prea sunt lăsate la îndemâna vizitatorilor. Prea le pipăie toţi ! Toţi pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu … ciuta în mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, acceptă zâmbind părerile admiratorilor !

Se fotografiază în neştire, deşi peste tot apare binecunoscuta interdicţie, în cele trei-patru limbi cu care ne descurcăm, azi, de bine de rău, pe toate paralele şi meridianele. Să vedem ce o să facem la întâlnirea de gradul III ! Dacă nu cumva unii, deja, conversează cotidian !! Informaţiile pe care le am, din surse sigure, mă determină să admit o asemenea realitate, colportată inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox …)

La muzeul din gara d’Orsay, modernizată de nu o mai recunoşti, în timp ce vroiam să-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care îmi spune sec: Pas de photos ! Dau să zic, ca la noi: Da, ceilalţi ?! Urmează un şuierat nervos Je vous ai dit ! Noroc că mai aveam un aparat ! Ce ştia, bietul abanos !?! Îl vedea doar pe cel de la piept.

Nici albumele, executate ireproşabil, ca şi biletele de intrare, nu au preţuri prohibitive. Problema e că sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiză.

După cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolată şi securizată. Faţă-n faţă cu giganticul tablou al … Distanţa mare, mai bine aşa, elimina orice comparaţie. Între geniu şi prostia umană (curaj, vitejie !) pusă pe zeci de pânze sau ecrane (tot pânză). Bătălii peste bătălii. Noroc că nu le-a venit ideea să o aşeze între giganticele capodopere cu Napoleon I^er.

Trebuie să recunosc că totul e organizat inteligent. Puţin speculativ. Piesele din Top 10, starurile muzeului, sunt amplasate în aşa fel, încât e imposibil să nu vezi o bună parte din cele peste 35.000 de achiziţii diverse, amplasate pe cele patru nivele, în câteva sute de săli şi coridoare. Atenţie la trecerea dintr-o aripă în alta ! Pădurea Letea e mult mai uşor de traversat !

Nu cumva să te jenezi ! Întreabă parizienii ! Te vor duce de mână, până vor fi siguri că nu o iei într-o direcţie ulterioară ! Aşa era să ratez L’Orangerie cu preferaţii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Fragonard (Cum, care ? Cel cu patru uşi.) Toulouse-Lautrec … şi mai puţin simpaticul Picasso.

Asta e ! Am şi lipsuri. Crescut cu Tonitza, cu Take, Ianke şi Cadâr (persoane fizice) pe uliţele Bârladului, regăsiţi, apoi, pe la poale de Ceahlău împreună cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem şi marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum să-i iubesc miile de opere executate la foc automat ! Doar pe două-trei !

Cu riscuri asumate. L-am zărit, o clipă, şi pe Leonardo. Ori era Rafael !?!  Nu sunt sigur ! Era cam departe. Nu pot băga mâna în foc. Poate mi s-a părut. Dar, ce să caute ei la Paris !? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins.

Probabil, din cauza luminilor !

 

Parisul şi … Micul Paris (1)

La Tour Eiffel domină oraşul. Mai ales noaptea. Ziua e o grămadă de fierăraie (10.000.000 kg înşirate pe 300 m, vertical). Pe fiecare traversă scrie, de peste un secol, Fabricat la Resita. Made in Romania. M-au c-am luat fiorii, citind textele. Cu ochii mei. Nu mă aşteptam la ing. Gustave Eiffel să fie atât de domn cu Gh. Pănculescu, inginerul român, care i-a furnizat şi tehnologia necesară construirii monstrului, atât de contestat. Atunci.

Azi cu o alură atât de modern pariziană ! Poţi urca treptele, fără număr, fără număr sau lua lifturile. Parisul de sus, mi s-a părut la fel de anost ca şi Londra ! „Părerea mea !” (citat din NV – biblografia la final – n.m). Nu ştiam de ce mi se pare atât de cunoscut. Abia când m-am dus la Braşov, după, am văzut că plaiurile mioritice sunt pline de miniturnuri eifeliene. Stâlpi, ce poartă sutele de kilowaţi, cu o structură asemănătoare. Chestie de tehnică şi de rezistenţă a materialelor ! pentru asta trebuie să ştii o altfel de carte.

Bucureştiului, nu întâmplător, i s-a spus Micul Paris în perioada interbelică. Unii merg la cacealma, şi în zilele noastre. Supranumele pare imposibil acum din cauza betoanelor cenuşii şi cancerigene ale Ciuruitului&Odioasei. Doar câteva zone mă fac să cred că înaintaşii aveau oarece dreptate. Perimetre pe care actualii edili le sufocă, prin tot felul de complicităţi (cu temelii de şpagă grea), care se lasă cu excrescenţe de prost gust, apărute peste noapte.

Administraţia pariziană interzice un asemenea amestec arhitectural, acordând perimetre speciale pentru noile edificii. Vezi La Defense, viitor centru economico-administrativ, sau Bercy, unde se află şi cele patru cărţi deschise (30-40 de etaje fiecare), ce constituie futuristul Sediu Central al Bibliotecii Naţionale Franceze.

Întâmplarea face ca la numai o săptămână după expediţia pariziană, să merg prin centrul istoric al Micului Paris. Zone neterminate, periculoase (sic!), urât mirositoare, deschise mulţimilor doritoare de aer West !

Câtă dreptate avea Eugen Barbu în Principele său dâmboviţean ! Nimic nefinisat. Totul alandala. Viaţa de week-end se derulează printre gropi, gunoaie, dărăpănături şi o faună pestriţă. Nu se vede vreo viziune stradală, culturală, comercială … Toţi vor doar să împuşte francul … local ! Până la euro, e cale lungă ! Suntem abia în purgatoriu !

Politeţea la parizieni e lege. Serviabilitatea e la ordinea zilei. La fel ca mârlănia şi suficienţa dâmboviţeană. Fie la bugetari, fie la privaţi. Nicio deosebire, ca stil de viaţă ! Aici, avem  marea problemă, extrem de greu de rezolvat, în condiţiile răsturnării scării valorilor. N-am văzut, ziua, un măturător sau utilaje de măturat / strâns gunoaie pe străzile Parisului. Spre seară, hârtii, în bătaia vântului, sunt şi la Paris. După miezul nopţii, apar echipajele. Ultratehnicizatele.

Fantomele, care păstrează prospeţimea, strălucirea şi viaţa străzilor, parcurilor, pieţelor pariziene dispar înainte de ora 5 (cinci) a.m. Nu auzi zgomote stridente, strigături, cuvinte de bezna nopţii …

Reclamele sunt postate, în cea mai mare parte, în subteranele metroului. Ca şi în alte mari oraşe ale Europei. La suprafaţa rămân doar afişele cu conţinut predominat cultural, postate pe suporturi speciale cu un design aparte, de perioadă interbelică. Tot mai multe rame electronice. Un afiş, un anunţ, o hârtie  postată în altă parte, decât unde este autorizat, atrage amenzi drastice din partea edililor parizieni. Cum fac ? Simplu !

Inspectorul se pozează cu afişul. Pe clişeu apare  data luării imaginii. Amenda se trimite direct beneficiarului. Fiecare zi care trece de la lăsarea în continuare a afişului aduce noi profituri primăriei, până cînd ciumpalacul face curat în zonă.

Nu Primăria ! Atenţie ! Pentru fiecare afiş în parte. Simplu. Făcând un calcul sumar, numai Bd. Magheru ar produce pentru bugetul Primăriei Capitalei noastre dragi sute de milioane bune de … euro !

La nivelul metropolei peste un miliard ! Curat, paranormal !

Efectul, aplicării de amenzi usturătoare, pentru fiecare afiş, anunţ… lipit unde vrea muşchiul căutătorului de profit rapid (nu poate fi vorba de neuron), ar fi devastator, stimaţi consilieri municipali ! În mai puţin de un an am avea un oraş  e u r o p e a n !

De ce nu luăm exemplu de la Marele Paris ? De ce suntem caprine ? Dacă tot ne ţinem de ţară francofonă, deşi ne englezim pe la toate colţurile !

SERGIU GĂBUREAC