~Sergiu Găbureac: „Fost-am la Paris!“

CINCI ZILE şi PATRU JUMĂTĂŢI de NOAPTE

 

(File de jurnal parizian paranormal)

 

Où sont les parisiennes … ?!?

Eram mai tânăr, cu un mileniu, când circula o glumă „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”.

Trecut-au anii şi gulma a căpătat forme concrete prin oraşele actualei Europe şi chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun şi colega Riva de undeva din marea Indochină, ne fac în trei minute formalităţile de cazare. Rapid un duş şi în oraş. La Mac mulţi tipi mici şi galbeni într-o continuă mişcare. La presă – un lungan negru-negru.

Şoferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe stradă un cuplu de poliţişti, el lung, negru-cenuşiu, ea mică, roşcată-roşcată. În rest, cetăţeni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smântână, negru-strălucitor, caucazieni, rozalii, metişi; urâţi, frumoşi, gălăgioşi, portocalii …  o nebunie ! Toţi calmi, surâzători, binevoitori şi bine mirositori !

Îmi plac la nebunie multicolorii parizieni.

Nu mă refer la cohortele de turişti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gări, metrou (mamă ce reţea !), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publică, restaurante, instituţii, salubritate etc. etc. N-am pătruns în imensele construcţii din La Defense, care adăpostesc mii şi mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo …

Unde sunt parizienii e similar cu Unde sunt bucureştenii ?

Diferenţa e că locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mări şi ţări, care şi-au însuşit bunele maniere de pe Sena. Să nu ne-audă nimeni ! M-au scos din sărite cu politeţea lor non stop ! La început am crezut că e artificială.Nu, deloc, ăştia chiar se bucură că muncesc, că trăiesc, că au cu cine comunica. Pe când locul bucureştenilor neaoş (dacă or fi existat vreodată !?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniţi, cei mai mulţi, în scurt timp, mitici irecuperabili. nu mai dau caracteristicile.  Vezi, nenea Iancu !

Mai nou, vin şi la noi,  tot mai mulţi coplanetari estici, care se transformă, fulgerător, în mitici de diferite grade ! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasă, altfel nu se explică adaptarea instantanee !

*

În aglomeraţia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, încerc un “S’ il vous plaît !” pentru a lăsa liberă trecere unei doamne. Mă trezesc cu o hârtie verde fluturând spre buzunarul de la cămaşă.  Vin şi vorbele din urmă: „O, là, là, mon professeur, Serge!”.

Salt ochii şi dau, nas în nas, cu un ţigan elegant, tot de vreo doi metri, păr lucios, bine ras, cu un bayan în spate. Ochii îi jucau a uimire şi a extremă bucurie ! … ?!?

„Valea Mare !?! … Vaslui ?!?”

Brusc, la auzul parolelor, se face lumină în tunelul în care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce îmi blocase trecerea. Era Jean, pişpirică care rupea doba la balurile, pe care le împăcam sâmbăta, în timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei / lună !), prin Ivăneștii Moldovei. Alde Bregovici & Co. nu se născuseră, pe când noi, suplinitori ai anilor ‘60, băteam step (sic!) pe solo-urile lui Jean, cu muzica suptă de la sânul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care făceau cerurile să intre în vibraţie iar nourii să se ascundă prin cotloanele sufletelor nostre tinere şi optimiste.

„Mă scuzaţi că nu am mai mulţi. Ştiţi, abia acum am ieşit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan !

Ne întâlnim tot aici. Eu muncesc până spre miezul nopţii.” Dau un mda, din cap. Mă îmbrăţişează şi dispare. În fapt de seară, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens (3), aud acordurile minunatului baian cu … Dragoste la prima vedere.

În faţa tăcutei catedrale, a lui Quasimodo, se auzea dumnezeiește. Cum să nu fii mândru cu asemenea romi români !

Voiaj asigurat de două cabinete de avocatură bcureștene, cărora le mulţumim şi pe această cale.

SERGIU GÃBUREAC