~Sergiu Găbureac: „PARISUL, Micul Paris şi ceva sfaturi“

Când proiectul Vedem Parisul ?!?! a căpătat substanţă (bilete de avion, cazare hotel, asigurări de toate felurile, inclusiv meteo …) începi documentarea. Am vrut să aflu câteva lucruri esenţiale pentru un sejur reuşit la Paris. Unii mi-au spus să vezi aia, alţii să nu cumva să nu te duci la …, să nu ratezi … , acolo, degeaba te duci … Unul nu mi-a atras atenţia asupra unor lucruri mărunte, care pot duce la ratarea unor obiective planificate. Spre exemplu, că la Paris, timpul curge cu totul şi cu totul altă viteză decât în oricare altă metropolă de pe Terra.

Trebuie să înţelegi, de la bun început, ce vrei să faci. Pe ore.

În primul rând, îţi faci un plan riguros de acasă şi, mai ales, să te ţii, mort-copt, de el. La Paris poţi merge la orice bibliotecă publică şi vei găsi un modul de informare turistică, dotat cu ce vrei şi ce nu vrei. Pliante, oferte, fluturaşi, reviste, ghiduri, hărţi, albume … La aeroport şi în câteva locuri din Paris vei vedea chioşcuri de informare turistică, tot ale Primăriei, cel de la Notre Dame fiind extrem de accesibil. Peste tot informaţia turistică e gratuită. Şi la Bucureşti e la fel. E drept, lipsesc din peisaj vreo 40 de biblioteci-filială la Metropolitana noastră dragă, dar celelalte îţi pot satisface, acum, orice cerere de informaţie. Mai puţin dotarea cu pliante, hărţi, oferte … Cei direct interesaţi, beneficiari ai fluxului de turişti (primărie, teatre, muzee, agenţii de turism, restaurante, baruri, cluburi, hipermarketuri, ong-uri) ar trebui să le aducă în aceste instituţii, abilitate oficial, cu informarea şi lectura din orice domeniu  …

Planul oraşului să-ţi fie permanent la îndemână cu traseul propus pentru acea zi. Îmbrăcămintea cât mai comodă. Nu prezinţi moda la Paris ! Nu te vede nimeni ! Încălţămintea la fel. Trotuarele sunt retro cu piatră cubică spartă sau de râu. Nu te duci în cluburi, baruri şi restaurante cu program … locuri captive, care îţi rad şi câte un sfert din timp. Nici la cinema, teatru, nu intri în librării … Ştiu că sună ciudat. Cinematografele sunt extrem de proaspete şi ispititoare iar marile librăriile sunt ca-n Kafka. Ai intrat, eşti pierdut ! Poate cu a doua ocazie. La prima, nu ! S-ar putea să fie şi ultima ! Teatrele, Opera, Filarmonica, cabaretele îţi propun, discret, o întâlnire de neuitat. E greu să rezişti tentaţiei ! În Micul Paris, la relansarea, de la Capşa, a Moftului român, am văzut noua firmă a primului teatru de revistă al României (proaspăt renovat) de peste drum. Cred că marelui Tănase nu-i vine a crede ochilor, când îşi vede scris numele său. Mare. Cu portocaliu. Deh, altă politichie !

Foloseşti reţeaua metroului sau cea pentru autobuze doar pentru distanţe mari. Parisul e una dintre puţinele metropole văzute, cu o semnalizarea atât de bună. Şi la suprafaţă şi în subteran. Unui călător străin, la Bucureşti, i se arată cu insistenţă, unde este Republica (bineînţeles, undeva la margine Bucureşti, ca şi str. Democraţiei), dar nu i se pune vizibil, la intrare, staţia care urmează.

Atenţie ! Prin sutele de tuneluri, ale metroului parizian, e bine să ştii, tot timpul, în ce direcţie o iei. Datorită reţelei extrem de dense, tunelurile de intrare, pentru diferite linii, sunt foarte apropiate şi uşor o poţi lua greşit.

Apropo de denumirile staţiilor. Faci o adevărată incursiune în cultura franceză, doar citind numele staţiilor prin care treci. În Micul Paris, aflăm că nu este loc pentru staţia Eminescu. Există numai o stradă de doi lei. În schimb avem staţia Muncii, într-o ţară unde piaţa muncii este o altă fata morgana postdecembristă ! Paranormalul,  la el acasă ! Şi tot în Micul Paris, există Bd. Ferdinand I, deşi istoria românilor nu l-a consemnat, vreodată, pe un al II-lea ! Marele om politic liberal Take Ionescu a devenit, peste noapte, Str. Tache Ionescu iar prenumele (pre numele) multor personalităţi apare după nume (Str. Arghezi Tudor sau Creangă Ion). Numele unor străzi emană un cult postdecembrist, în exces, cu personalităţi de mâna a treia, a patra. Şi când te gândeşti că există atâtea cuvinte frumoase şi plăcute auzului. Pe ce stradă stai, puiului ? Pe Strada sld. erou Ion Ion ! Săracu Ion, ajuns erou fără voia lui !?!

O situaţie paranormală, în Micul Paris, e cu denumirile unor staţii la suprafaţă. În loc să fie reper pentru zonă, s-au dat, de multe ori, nume fără nici o implicare în orientarea rapidă a cetăţeanului sau care măcar să aibă o valoare culturală deosebită … Ni se povesteşte de staţia Viitorului (?!?) în loc de Biserica Precupeţii Vechi, de Şcoala Tunari în loc de Teatrul Metropolis, de Şos. Mihai Bravu 86, în loc de Liceul Iulia Hasdeu, de dr. Grozovici (personalitate, fără îndoială), în loc de Spitalul Colentina. Repere mult mai cunoscute şi, mai ales, utile tuturor. Se vede că primarii noştri, postdecembrişti, au avut consilieri culturali de primă mână !!! Care, tot timpul, au fost preocupaţi doar de a crea imagine Bucureştilor şi a fi în slujba cetăţeanului. Scuze, m-a cam luat valul !

La prânz, te retragi, la hotel, pentru un duş şi înapoi în marele furnicar. Nu pierde timpul cu hrana ! La Paris, mănânci (ca să trăieşti) dimineaţa la hotel, apoi, seara, într-unul din celebrele cartiere, cu sute de oferte culinare, 5-10 euro, în preţ fiind inclus şi mirificul spectacol al străzii. La închiderea muzeelor, multe biserici îţi oferă, în fapt de seară, emoţionante concerte de orgă (de cca 30’), după care oraşul începe să-şi dezvăluie parte din celebrele sale mistere.

Turnul Eiffel aruncă raza laser la fiecare sfert de oră. La fiecare 40’ se aprinde, ca un rug imens, timp de zece minute, din care sar miliarde de scântei. De la Trocadero se vede ca-n palmă. Zeci de acoperişuri ard feeric în noapte !

Poţi circula, ca pieton (na, era cât pe ce să zic ca şi – vezi ce fac tembeliziunile mioritice, cu vedetele lor isterico-agresivo-apocaliptice ?), până la miezul nopţii fără nicio oprelişte. La ora unu, e bine să fii prin preajma hotelului. Duş fierbinte. Frecţii, aspirină şi culcarea. Trezirea la 6 şi treci la îndeplinirea planului fixat, şi aprobat de ştim noi cine, pentru ziua ce mijeşte..

Dacă ai pierdut un obiectiv nu te mai întorci la el ! A bientôt !

 

Parisul şi … Micul Paris (2)

Nu am văzut o sală de jocuri de noroc prin Parisul cel de toate zilele. În Micul Paris sunt peste 200. Ungurii au 7 cazinouri în toată ţara ! Putin a desfiinţat două mii de cazinouri la Moscova, spaţiile fiind date bibliotecii publice moscovite şi altor instituţii de cultură ! La Paris sunt însă amplasate, marea majoritate, ca şi sex-shop-urile, precum şi alte minuni de mare efect şi atracţie, într-un singur cartier. Numai pe o singură stradă, celebră, ce duce spre Place Pigale am numărat vreo 30-40 de asemenea stabilimente de isterizare a fiinţelor dominate de instincte animalice. Până şi ciudaţii lor aveau un comportament decent, în acel fapt de seară, când abia se aprinseseră luminile. Moulin Rouge e la fel de strident luminată. Ca o prostituată rujată în exces. Oricum, în Montmartre, a fost şi singurul loc unde am văzut mulţi poliţişti. Ba, mint. Am mai văzut la spectacolul Greva. Poate, mult mai mulţi ! Dar nu cred că ăia erau poliţişti. Prea semănau a Robocop ! Apropos, greva pensia la 62 de ani s-a terminat cu demisia, în direct, a unui înalt funcţionar. De stat. Ce-a urmat se ştie.

O amică dâmboviţeană, mi-a spus că la Paris, c’est à dire în Franţa, e dictatură curată ! Înclin să cred că aşa e ! E dictatura bunului simţ, a conştientizării responsabilităţii liber asumate şi a comportamentului civilizat.

Barul, restaurantul, alimentara, tutungeria, în care se vând băuturi alcoolice sau ţigări minorilor, are, automat, retrasă autorizaţia de funcţionare. Simplu ! E foarte grea democraţia franceză ! La americani, în unele state, se merge cu interdicţia până la 23 de ani !?!

Nu am văzut, nici la tv sau în altă parte mârlani băsescueni şi nici mârlandeze udreniene spunând că sunt de neînlocuit. Ironiile parizienilor sunt supertăioase, spuse cu zâmbetul pe buze şi direct în faţă. Fără menajamente. De-ţi vine să te ascunzi în gaură de şarpe, când eşti vizat. Arma de apărare cea mai eficientă: DEMISIA. Zilnic, am asistat la acest exerciţiu democratic. Ba pe la Guvern, ba pe la Parlament, ba pe la Primărie. Fără nici o îndoială, e vorba de Franţa !

Şi pe la vecinii hexagonului am sesizat exerciţii de voinţă unilaterală. Fără oi pe dealuri, tras de şireturi cu Mondialu şi gogoriţe în direct , la oră de vârf !

Mi s-a tot spus că Parisul e un oraş scump. Nimic mai neadevărat, dacă elimini magazinele de lux pentru turiştii snobi, precum şi anumite zone fierbinţi de distracţie (!?).

În rest, preţuri obişnuite pentru o capitală europeană. Şi, de nu de puţine ori, mai mici decât în Micul Paris ! De un singur lucru am rămas intrigat. Corcoduşele coanei mari de la Bârlad, costau la Paris 4,50 euro/kg, pe când merele 1,50 ! Ce afacere ar putea deschide, mama, la Paris !!! 10 kg = 45 de euro, 100 = 450, o mie … ! De 18.000 de ori pensia ei anuală !

Cum nu ştiu, unii, să facă afaceri ?!

O seară în vulcanicul Cartier Latin sau în liniştitul Montparnase e mult mai ieftină decât în zonele de fiţe dâmboviţene. Distracţia e asigurată la tot pasul. Gratis. Spectacolul străzii, repet, e demenţial. Fără piţipoance sau vedete fără susţinere neuronală, ci artişti autentici. De toate naţiile.

Nu ştiam ce înseamnă clasa de mijloc. Aveam o cu totul altă percepţie. Mă urc zilnic pe uşa din mijloc a autobuzului, deci fac parte …

La ei am aflat. Un parizian cu un salar mediu, poate economisi, leger, jumătate din banii cu care este răsplătită munca lui pentru o lună ! Nu dau cifre, ca să nu aveţi coşmaruri. Vorbesc, bien sur, de bugetari. De stat (naţionali) sau comunitari (locali). Aici nu funcţionează principiul de la Madrid pentru bugetari, dar sunt pe undeva pe aproape. Ca să înţeleagă toate javrele decizionale postdecembriste ! Vopsite, revopsite şi tot mai fără pene.

Eşti angajat al primăriei madrielene cu studii superioare ! Tânăr, bătrân, doctor, profesor, inginer, nu are importanţă ! Pleci, automat de la dublul salariului pe economie. Ai studii medii = salariul mediu pe economie. Salariul mediu pe economie cca 1.800 de euro ! În rest, faceţi Dumneavoastră câteva calcule. Ai călcat strâmb, nu te mai învârţi prin zona bugetară o viaţă ! Puţini calcă strâmb. Au nişte trotuare ca-n palmă, cu camere video de mare definiţie.

E clar ! Şi la Paris, atât instituţiile civilizatoare (biserică, şcoală, biblioteca publică, medic de familie, poliţist, justiţie…), cât şi serviciile publice administrative (transport, domeniul public, iluminat stradal, salubritate, gaze, apă …) funcţionează la nivel profesionist. Servicii în slujba parizianului ! Şi nu numai !

La Paris, are dreptate amica ! Dictatură. Curată !

 

Literatură şi disidenţă

Un subiect dezbătut în media pariziană era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume ? Mai pe înţelesul nefrancofonilor, cum se trăieşte din creaţia beletristică în Franţa. Se dădeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir şi Violette Cabesos cu  La promesse de l’ange, roman vândut (2004) în peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete în 200.000 de exemplare. Iată, un posibil model de a-ţi asigura existenţa de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de mulţi (însuşi Papa de la …), drept realităţi cifrate. Deşi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre această creaţie browniană s-au scris alte câteva zeci de cărţi, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.

Îmi amintesc cum în Micul Paris, mulţi ciocli literari (= critici) aborigeni şi-au făcut un nume de temut în epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretările personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generaţii de elevi şi studenţi ! Dacă nu reproduceai mot-à-mot la şcoală sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Părerea t, alevului sau tsunedtului, uneri chiar a scriitorului însuşi nu conta. Răstălmăcirea lor însemna totul. Deseori mai rea decât cenzura vremii.

Nulităţi profitoare, azi trecute într-o binemeritată şi adâncă uitare.

Nu se făceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric … care are un public ţintă precis conturat. Unde ceea ce se tipăreşte se şi vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbătute cauzele scăderii dramatice a tirajelor celor mai multe creaţii beletristice.. Astfel un titlu care se vinde, în prezent, în 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. Bineînţeles, excepţiile sunt excepţii. Cei mai bine vânduţi scriitori formează un «club minuscule». În capul listei se situează Marc Lévy a cărui creaţie Les Echos a avut o cifră de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se află Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obţinuţi din produsele creaţiei lor beletristice. Mai sunt nominalizaţi Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se închide.

În realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o altă sursă de venit care Ie asigură existenţa decentă. Paranormalul. Unii ar putea să trăiască de pe urma scrisului, dar preferă, în paralel, să practice o altă meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupă diverse posturi bine plătite în viaţa publică, cu trimiteri mai mult sau mai puţin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de poziţia ocupată în viaţa social-politică. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obţinute pe memoriile sale (!) şi cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vândute. Între noi fie vorba, asta nici nu e beletristică pură (fiction). Având în vedere şi anvergura persoanelor implicate, succesul de librărie era previzibil, indiferent cine le-ar fi scris … memoriile ! Mă întreb: Ce succes de librărie ar fi avut Tony Blair dacă şi-ar fi scris memoriile acum ?!

Sunt în posesia unui clasament al celor mai vânduţi scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu cireşarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith şi pe locul zece … William Shakespeare (un nimeni !). Nu seamănă cu scara noastră de valori, dar ce mai contează !?!

O situaţie similară şi în Micul Paris. „Cu excepţia admirabilului Cărtărescu, condeierii noştri sunt muritori de foame”. Adevăr trist şi dureros. Poate de aceea, creatori români valoroşi şi mulţi de mâna a doua, a treia sau de nicio mână, au făcut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care să le dea posibilitatea să-şi pună pe hârtie inspiraţia. Diurnă sau nocturnă.

Stelian Tănase afirmă că majoritatea scriitorilor români sunt nevoiţi să trăiască din gazetărie şi profesorat. Alţii pe la Bibliotecă. Pe o carte, autorul român obţine, în medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceşte ani de zile. Şi atunci cum să nu fi acceptat să se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau Pleşu, Liiceanu sau Patapievici sau … ?

Meseriile scriitorilor români ? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiraţie în realizarea unor adevărate capodopere. Vezi I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura …

Costurile unei cărţi de cuvinte este, acum, mai mult decât accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor !

Concluzia. În Franţa sunt puţini scriitori de beletristică, care să-şi asigure un trai îndestulător din propriile creaţii. Paralela cu Bănelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net în defavoarea creatorului de artă. În România ! Întrebaţi pe dl Google despre veniturile artiştilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor noştri informaţiile sunt subţiri, subţiri. Invizibile, aş spune.

Recent, cultura românească a fost redusă la o singură zi, prin instituirea Ziua Culturii Româneşti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului Naţional ! Alţii zic că din contra.

Îmi amintesc de Decada Culturii Româneşti cu mari manifestări pe tot cuprinsul ţării şi planetei ! Pe când Ora Culturii Româneşti ?

Să nu uit ! La Paris au trăit, unii o viaţă, mari disidenţi, intelectuali de elită ai României în perioada totalitară şi postotalitară. Din nou, întrebări la mister Google.

[Dicţionar: DISIDENT, Ă (DIZIDENT, Ă) – (persoană) care îşi declară disidenţa.

DISIDENŢĂ (DIZIDENŢĂ) – acţiune, situaţie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autorităţi stabilite sau care se separă de comunitatea (politică, religioasă etc.) căreia îi aparţine.]

Despre o disidenţă serioasă în România, după 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenţa din anii ‘50 mulţi se jenează să vorbească deschis. Sunt în viaţă, încă, mulţi complici la uciderea  zecilor de mii de români care nu acceptau şenila sovietică. De asemenea, există urmaşii zeloşilor ucigaşi comunişti. Azi, erijându-se în mari democraţi. Sociali sau liberali. Alte javre !

De ce nu accept o disidenţă reală după 1985 ? Simplu. Pentru că odată cu lansarea programelor kremliniene perestroika şi glasnosti, doar tâmpit să fi fost ca să nu-ţi dai seama că urma schimbarea. E drept, nu credeam într-o schimbare atât de dramatică pentru români !

Cei care mai cunosc şi puţină istorie ştiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta şi durata lui de valabilitate. Îmi permit să adaug un amănunt deloc de neglijat. Fiind un popor creştin, dotat genetic cu o mare doză de lasă-mă să te las, am preferat să bem paharul până la capăt. Lichelele împreună cu cei care au primit sarcina să fie disidenţi (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales după ce principiul dominoului a fost declanşat. Ştim noi de cine !

Disidenţii autohtoni fuseseră deja răspândiţi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toată ţara. De aşa manieră încât „disidenţa” lor, mimată, să fie cât mai vizibilă. Bine întreţinută şi apărată de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de bună credinţă sau de bine. Se lucra cu sârg la răspunsul pentru mult uzitata întrebare postdecembristă „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani ?”

În realitate, era mult mai periculos să fii disident român la Paris, München sau pe alte paralele, decât la Piatra-Neamţ, Tescani, Focşani şi, mai ales, în Micul Paris de România, cu BBC-ul lângă tine. 24/24 sau 7/7 ! Repet, nu se punea, nici un moment, problema dispariţiei fizice după 1985. Şmecherii de şmecheri au simţit asta şi s-au dat în stambă.

Căci livoluţia bătea la uşă ! Livoluţia lor !

Nu cred în disidenţa indigenă predecembristă. Poate nu am dreptate, dar am trăit asta. Ştiu.

Paranormalul ?! În ciuda pregătirii minuţioase, pentru preluarea puterii după căderea lui ceaşcă şi ai lui (prima linie), grupul de comunişti români,  perestroikişti 100%, a pierdut startul Revoluţiei declanşată aproape spontan, pe unde nici nu gândeşti. Şi nu de tineri, cum se tot dă cu bla-bla-ul, pe la comemorările cu tot felul de soboare, ci de cei formaţi pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel păunescian. Mulţi dintre aşa zişii disidenţi, cu aprobare specială, au fost alungaţi, de la locul faptei, de revoluţionari, prin mai toate marile localităţi ale ţării. A fost Revoluţie, timp de vreo 72 de ore, până când tovarăşii în noua blană, de democraţi, mai curată, mai … (pe naiba plină de mult sânge nevinovat – sic!), au preluat prin metode specifice puterea. Terorism, dezinformări crase, manipulări de joasă speţţă, minieri, „nu ne vindem ţara” (las’ că o furăm noi – n.n.) …

Muşuroiul a rămas aproape intact.

Îi regăsim, începând cu repetata Duminică a Orbului, în posturile fixate încă din noiembrie ‘89 (sic !). I-au neutralizat sau cumpărat, rând pe rând, pe unii lideri revoluţionari şi s-au înfipt la bucate. De atunci, biata Românie este distrusă sistematic, în mod premeditat de vânzători de ţară şi de neam, cum afirmă mulţi analişti. Analfabeţi, cinici şi plini de aroganţă. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiară, a intelectualilor pupincurişti (fără a mai fi, măcar, obligaţi de cineva sau să existe o minimă ameninţare din partea cuiva !). La care se adaugă trădătorii de partide, traseiştii (mai nou, zeloşii uneperişti). De fapt, miile de conserve plantate cu grijă din timp, de servicii, în mai toate partidele. Vezi cazul de referinţă al ţărăniştilor.

Însuşi disidenţilor, de după 1985, le este jenă să vorbească despre actele lor rezistenţă din perioada de temniţă grea cu: pâine şi apă, bătăi sălbatice din partea securităţii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi îi ascultam cu îngrijorare la BBC, Europa Liberă) etc. etc.

Recent, unii l-am făcut praf pe Păunescu. „Şi cu asta ce-am făcut ?” Vorba lui Tănase. Alo ! Marele Constantin Tănase. Cel cu firma portocalie la Teatrul Naţional de Revistă ! Adrian Păunescu nu s-a declarat vreodată disident. Doar chiorii pot nega modul său inteligent, uneori complice, în care îşi manifesta disidenţa.

Mergând pe principiul cârcotelii de tip Mitică, la câţi diseminatori şi devoratori de bancuri cu Bulă erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel puţin, vreo zece milioane de disidenţi. Acceptaţi, atunci, tacit de securitatea optzecistă. În regimul tov. Traian, erau, în 2009, vreo cinci. Milioane. Declaraţi prin vot. Şi vreo două-trei milioane pe afară !

AP a fost speranţa mea de libertate ! Prin multe dintre poeziile sale şi prin componenţa cenaclului ca o flacără. M-am simţit liber într-o închisoare pe care nici nu o conştientizam prea mult. „Prin gări de câmpie, mici …”. Eram tânăr şi optimist. Aşa am rămas. În ciuda vremurilor. Şi să dea Domnul să trec dincolo tot aşa.

AP nu este un erou. Nici vorbă de aşa ceva ! Dar nici licheaua perfectă, cum zic hahalerele tinere, crescute şi promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. În vrac.

Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).

Decăderea morală s-a tot accentuat. Corupţia s-a generalizat. Lichelele s-au tot înmulţit. În ciuda multiplelor apeluri. Ale unora către celelalte şi ale tuturor, din patru în patru ani, către … ţărişoară !

Cu ţărişoara a fost simplu ! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile creştine. Cu o zi naţională pusă cu ana-sâna tot în plin post. Vedeţi cîte popoare creştine şi-au pus ziua naţională în plin post ! Mai o căldare, o pereche de adidaşi cu numele preşedintelui şi minciuni cât cuprinde. Flux continuu. De mă mir că nu a venit gerul global în loc de canicula lui cuptor.

Adrian Păunescu rămâne un poet de şase stele, orice-ar zice casandrele. Păcat că s-a implicat în politică, imediat după 1989 ! Aş vrea să avem, acum, un AP naţional. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care să ne facă să simţim că trăim din plin segmentul de viaţă hărăzit !

Astăzi este extrem de simplu să-şi declari disidenţa faţă de actualele javre, care se tot perindă la putere în numele poporului. Dar ce să te faci cu un popor adus în stare de legumă. Un popor de asistaţi. Rămânem acelaşi popor vegetal. Tot mai mult, o populaţie.

Parcă a mai spus, cineva, astea !?!

GSM – 2010, sfârşit de toamnă

SERGIU GĂBUREAC

 

Voiaj asigurat de două cabinete de avocatură bucureştene, cu prilejul zilei aniversare. Le mulţumim şi pe această cale.