~Victor Martin: „Lege sau morală?“

Shakespeareienii vor spune: asta e întrebarea. Entuziasmaţii de propria lor

prestaţie politică vor spune: asta e întrebare? Este o întrebare atâta timp cât nici legea, nici morala nu există. Intenţionat sau neintenţionat, ordinea publică şi bunele moravuri sunt amestecate.

Încă de la început, se evidenţiază faptul că, la baza “meciurilor” din şcoli, televizate sau nu, stă lipsa de educaţie a elevilor şi profesorilor, deopotrivă. Excepţiile vin tocmai să întărească regula.

Nu poţi şti niciodată a cui e dreptatea într-o altercaţie elev- profesor. De frica profesorului sau de frica elevului terorist, nimeni nu vrea să vorbească, iar mass-media, de dragul senzaţionalului, de multe ori, prezintă distorsionat faptele. În relaţiile dintre elevi sau cele dintre profesori lucrurile sunt şi mai complicate.

Cunosc un caz în care un profesor a lovit alt profesor, a fost dat în judecată şi a

plătit sute de milioane de lei. Ei bine, nu cel lovit avea dreptate, ci acela care a dat cu pumnul; el, fiind îndelung hărţuit moral de “victimă”, n-a mai rezistat nervos şi l-a pocnit. Dacă poliţia ar reacţiona la sesizări de acest tip, nu ar avea loc astfel de episoade.

Relaţiile interumane sunt foarte complicate şi nu are cine să le descurce; sociologii şi psihologii poliţiei, în majoritate, au obţinut postul cu bani. Aici s-a amestecat legea peste un gest de reparaţie morală. Ce morală poate fi atunci când faci pe unul prost, el e chiar prost, în sensul unui QI mic, iar legea te condamnă să plăteşti daune morale?

Plângem cu toţii de mila unor golani de bani gata, când dau cu maşina în stâlp şi mor. Când aceştia ne ameninţă cu jeep-urile lor de neam prost, frânând brusc lângă noi, cine ne plânge de milă? Atunci e distractiv, nu-i aşa?

Când, pe vremea lui Ceauşescu, mâncam bătaie, în cancelarie, de la profesorul de rusă, asistat de un locotenent şi un colonel de securitate, formal, eu eram vinovat. Eu eram “elementul antisocial şi retrograd”. Dacă mă apucam să-l pocnesc pe acel profesor, nu mai discutau cu mine, direct în şcoala de corecţie mă băgau, şi nu pentru orice, ci pentru “trafic de droguri”, de parcă se auzise de droguri în micuţul lagăr socialist. Atât aşteptau. Nici acum lucrurile nu stau mai bine. Libera exprimare a opiniei e vorbă goală. Se vede şi la nivel mai larg: nici o grevă nu e declarată legală. De la legea şi morala socialistă, am trecut la legea şi morala fiecăruia, cea a bunului plac.

Scârbit de tot ce vede, tineretul studios e dezabuzat şi trist, ca în versurile despre artişti, nu-i mai pasă de nimic şi e cu ochii doar peste graniţă, dar se manifestă violent. În cazul în care nu-i mai păsa, nu se manifesta nicicum. Tinerii care pleacă şi bătrânii care rămân se întreabă, deopotrivă, ce se va alege de acest popor. Răspunsul e simplu: românii vor dispărea, iar locul lor va fi luat de minorităţi mai prolifice, cum s-a întâmplat în Germania dinainte de Al Doilea Război Mondial. Diferenţa e că, în timp ce evreul negociază să-ţi cumpere bicicleta, ţiganul ţi-o fură.

Cel care învaţă carte este privit cu suspiciune de cel care vorbeşte urât, umblă prin baruri, se îmbată sau chiar se droghează. Scara valorilor morale e întoarsă cu susul în jos, şcoala e văzută ca un fel de crâşmă de cartier, unde te duci să te distrezi, nu să înveţi carte.

Întrebarea este: pe cine punem paznic la oi. Lupul? Firmele de pază şi ordine care închiriază paznici pentru şcoli, înfiinţate pe criterii arbitrare de foşti securişti sau miliţieni cu bani, au un caracter, dacă nu dubios, cel puţin îndoielnic. Criteriile de selectare a membrilor sunt extrem de arbitrare, cuprinzând, de la fete pe care le bate vântul, pe care le-a băgat tătuţu să mănânce şi ele o pâine, până la zdrahoni fără minte, care, de multe ori, s-a dovedit că lucrau şi pentru grupuri mafiote, ca recuperatori, bătăuşi, să-şi mai rotunjească veniturile. Oamenii de la pază şi ordine sunt, în general, băieţi şi fete de la ţară, cărora nu le-a plăcut munca câmpului. Acest lucru e dovedit de faptul că, după ce vin la oraş, să se angajeze ca paznici, încep să fabrice burţi şi guşi de atâta efort.

Emblematic pentru mine este un episod în care un poliţist, nu are importanţă de care, dădea cu petarde după câini, în timp ce el trebuia să-i prindă şi să-i amendeze pe alţii.

Învăţaţi să se oprească oriunde se întâmplă ceva haios, moştenire de la circul pe care îl administra conducerea romană, acum 2000 de ani, sau conducerea turcă, acum 600, românii se amuză când copilul altuia e bătut de găştile de cartier, exact până în momentul în care li se întâmplă şi lor acest lucru. De fapt, ei nu se gândesc nici o clipă că li se poate întâmpla şi lor. E în firea omului prost să creadă că tot ce e rău se poate întâmpla numai altora. Pentru simplul fapt că lucrează la poliţie, firme de pază şi ordine sau SRI, agenţii acestor instituţii cred că lor nu li se poate întâmpla nimic rău. Crezându-se la adăpost, ei nu dau nici o mână de ajutor populaţiei ameninţate, dacă nu cumva merg chiar până la colaborarea cu infractorul.

Atâta timp cât nu reuşim să luăm lucrurile în serios, suntem nişte neserioşi.

În naivitatea lor, poliţiştii şi agenţii de pază îşi găsesc o scuză în faptul că această colaborare cu mafia vine de la cele mai înalte nivele ale conducerii statului. Poate să vină şi din cer, nu ne foloseşte la nimic, nu ne apără de cel rău, oricât am merge la biserică.

Creşterea infracţionalităţii din şcoli nu e un semn de democraţie, ci de lipsă de democraţie. Democraţia o fi “puterea poporului”, dar “în limitele legii”. La noi, nu numai că nu sunt respectate legile, dar nici nu sunt aplicate. Dacă organele îndrituite ar aplica legea, omul ar începe, de voie sau de nevoie, să le respecte, dar primii care încalcă legea sunt cei care ar trebui s-o aplice. Legile “care este” sunt scrise într-un limbaj atât de criptic încât nu le pot traduce savanţii, dar să le mai înţeleagă “organele”. Când nu înţelegi ceva, aplici după cum te taie pe tine capul.

Să aştepţi să vină comisarii Uniunii Europene să te oblige să aplici legea în propria ta ţară e imoral. Şi mai imoral e să râzi de lucrul bine făcut; un primar insolent a ajuns până acolo încât să-i spună ambasadorului Angliei că ar fi bine să grăbească ridicarea vizelor, că, şi aşa, nu avem nevoie de acest lucru, “rromânii comunitari” intrând când vor, fără nici o viză, în ţara lui. Dacă un primar iese din şcoală cu o mentalitate din asta, înseamnă că electorii lui au aceeaşi mentalitate. Şcoala românească e superioară oricărei şcoli din lume; a reuşit să ridice anormalul la nivel de normal. Acest lucru s-a reuşit prin ridicarea nivelului de trai, atât de sus, încât să nu mai ajungă şi profesorii la el.

Nu e adevărat, şcolile copiilor de ştabi nu sunt cele mai afectate de infracţionalitate. Acestea sunt cele mai mediatizate. Din cauza asta, se crează o percepţie falsă. Infracţionalitatea e prezentă la toate nivelele sociale, dar, aici, trebuie să nuanţăm puţin. Acum, într-o perioadă de tranziţie necuviincios de lungă, şcolile copiilor de ştabi nu sunt superioare celor de cartier. Majoritatea copiilor cu bani sunt odrasle de parveniţi, numiţi “cu fiţe”, cu un limbaj suburban, adus de acasă. Aici, infracţionalitatea nu vine din afară, ci dinăuntru; ca şi părinţii lor, elevii de bani gata se găsesc în legătură cu grupuri infracţionale din afara şcolii. Cu bani, ei corup tot ce îi înconjoară, profesori sau paznici, totuna. Acest lucru nu ar fi atât de grav, cei coruptibili meritându-şi soarta. Necazul e că aceşti copii proşti şi teribilişti, cu bani, fac cele mai bune facultăţi şi ocupă cele mai bune posturi, ajungând să-i conducă pe cei inteligenţi, dar săraci şi realmente cinstiţi. Dacă România continuă să fie condusă de proşti cu pretenţii, se duce de râpă.

Degeaba are leul săracului o valoare mai mare de 100 de bani. În România, şcoala nu se face cu lei valoroşi, creatori de plusvaloare, ci cu miliardele de lei de carton ale parveniţilor.

Orice listă cu unităţi de învăţământ, unde elevii nu sunt în siguranţă, e compusă arbitrar. Asta e discriminare. Toate unităţile de învăţământ trebuie tratate la fel, cu deosebită precauţie. Nu în 72 de unităţi de învăţământ e pericol. Pericol e în toate unităţile de învăţământ; nu ştii niciodată unde atacă micii terorişti de cartier, nebunii îndrăgostiţi sau vânzătorii de droguri şi senzaţii tari.

O butadă spune că, în America, sunt arestaţi şi milionarii, dar li se acordă preumpţia de nevinovăţie exact până în momentul în care se dovedesc a fi români.

Ca toate sondajele de opinie, în timpul alegerilor sau nu, anchetele sociologice realizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor nu au nici o relevanţă. Ele sunt făcute doar ca să umple rapoarte periodice. Cu asta se ocupă poliţia, cu rapoarte; legea şi aplicarea ei e pentru proşti. Când mai ies şi ei pe străzi, poliţiştii ies în haită, vizibil, la un ordin de sus; în restul timpului, nu-i vede nimeni. Mai apare câte un “amărăt”, dar prin piaţă, să-şi umple nişte plase sau să mai trateze câte o mică vânzare-cumpărare cu vreun infractor. Astea sunt lucruri văzute de toată lumea, dar oamenii nu vorbesc, deoarece nu ştiu de cine să se teamă mai întâi: de mica şi extinsa mafie de cartier sau de poliţist?

Liniştea şi respectarea demnităţii instituţiilor de învăţământ, cu eradicarea insecurităţii şi violenţei, nu se poate institui prin nici o lege. O lege, ca să poată fi aplicată, trebuie să aibă cine s-o aplice. Cine să aplice o astfel de lege, nişte ţărani transformaţi peste noapte în poliţişti? În nici un caz. În anii ’50, au fost făcuţi toţi ţăranii, cei cu originea lor sănătoasă, miliţieni şi securişti. S-a văzut ce a ieşit. Cu mintea lor îngustă, aceştia au aplicat legea după criterii pur personale. Asta a însemnat că, de fapt, n-au aplicat-o. S-a ajuns la situaţii de-a dreptul paradoxale, când au fost băgaţi mulţi ani în puşcării şi cei mai săraci ţărani, pentru câte o ceartă banală cu securiştii sau miliţienii ajunşi.

E foarte greu să nu fie călcate drepturile şi libertăţile altora când fiecare, care mai de care, îşi arogă depturi şi libertăţi mai mari şi mai multe decât cel de lângă el, cel mai de preţ drept fiind, se pare, cel de-a fura. Chiar şi din şcoli.

Lipsa moralei în şcoli rezultă şi din faptul că profesori au rămas doar cei fără speranţă, care nu au găsit post bine plătit în altă parte. Amorţiţi de dorinţa de-a lua, nici nu se mai uită la ce primesc. Nici nu se mai uită ce primesc; puiul primit, frumos curăţat şi congelat poate să aibă şi gripă aviară; nu mai contează. Gestul contează.

În aceste condiţii, autoritatea profesorului în faţa elevului nu mai există; elevul devine impertinent până la a te da cu capul de tablă. Poate să-ţi ia şi microscopul de pe masă; nu ai ce să-i zici, că te înjură şi te face pomanagiu, cum, de fapt, şi eşti. În acest moment, elevul face regulile. Cel pe care ar fi trebuit să-l educi, impune proasta lui educaţie, cu care vine de acasă.

Abdicarea de la o minimă morală nu mai poate fi salvată prin aplicarea nici unei legi. Aici se aplică legile moralei, care, parafrazând pe Caragiale, dacă nu sunt, nici nu prea există.

“Tineretul din ziua de azi”, paradoxal, deşi caută prin toate mijloacele să ştirbescă libertatea celui de lângă el, părinte, coleg, profesor, optează chiar şi pentru limitarea propriei lui libertăţii individuale. Dacă s-a născut în libertate, nu poate să aprecieze libertatea la valoarea ei reală. Îşi bate joc de ea. Când îşi doreşte o conducere mai autoritară, înseamnă că n-a cunoscut autoritarismul aberant comunist, statul poliţienesc român dinainte de 1989. Dacă dai cuiva dreptul de a te conduce autoritar, caută să te transforme în sluga lui. Potenţialii dictatori, la orice nivel, trebuie opriţi din evoluţie, dar asta e foarte greu; nu poţi anticipa evoluţia paranoicului. Relaţia aceasta trebuie să fie valabilă şi la nivelul şcolii, între profesor, elev şi agentul care păzeşte ordinea; ea nu poate fi valabilă decât cu un director inteligent şi anticipativ, care să aibă fler de conducător.

Ca peste tot, şcoala nu poate fi condusă doar de profesionist. Profesionalismul ţine de cultură, nu de intuiţie, de bun simţ şi talent. Ultimele ţin de educaţie şi morală, dar sunt caracteristici individuale înnăscute. Conducătorii se nasc aşa; degeaba se formează.

Atât la profesori, cât şi la elevi, violenţa e cu dus-întors.

Elevii devin violenţi pentru că nu ştiu să comunice şi nu comunică pentru că sunt violenţi. Comunicarea în argou e de formă, n-are conţinut; conţinutul redus al mesajului îl face pe elev neînţeles, nervos şi, în final, potenţial delincvent.   .

La profesori, nervozitatea şi violenţa nu sunt date doar de lipsa sa de profesionalism, care îl face să fie luat peste picior de elevi. Aici intervin mai mulţi factori, care acţionează pe rând sau toţi odată. Pe lângă proasta pregătire profesională, avem lipsa de spirit pedagogic, tendinţa de a întinde mâna, frustrarea de diferite tipuri, adaptarea scăzută, imaginea negativă din oglinda maselor şi influenţa factorilor externi. În anumite perioade, sunt mai căutate anumite meserii; în alte perioade, sunt căutate alte meserii. Pe vremea lui Ceauşescu, nu era chiar rău să fii medic, profesor sau inginer. Era rău să fii economist sau avocat; la ISE, mergeau “ultimele găini”. Acum e invers şi profesorii au devenit bătaia de joc a elevilor şi părinţilor lor de neam prost.

Pe de o parte, ca profesori rămân cei care n-au şansă în altă parte, iar pe partea cealaltă, au rămas în funcţie profesori bătrâni învăţaţi să fie respectaţi. Dintr-un motiv sau altul, ambele caregorii sunt frustrate şi violente.

Munca intelectuală, fizică sau amândouă, educă şi disciplinează. La noi, acum, munca a fost luată în derâdere chiar şi de cei care mai cred în ea. În concluzie, atâta timp cât râdem de muncă, nu vom avea nici o societate morală, nici dispusă să respecte legile.

Munca, atunci când există, într-o societate în tranziţie, e făcută cu dezgust. Foarte puţini oameni se pliază pe ceea ce fac; majoritatea au un job ca să nu spună că n-au. În aceste condiţii, relaţiile conflictuale în familie, interesul redus al părinţilor pentru copii, familiile dezorganizate sau monoparentale, caracterul socio-economic scăzut al familiei, ambii părinţi lucrători în străinătate sunt câteva dintre cauzele violenţei nesupravegheate a  elevilor.

VICTOR MARTIN