~Victor Martin: „Munca, sursă de umor“

De cel care munceşte, azi, se râde. Deşi e de plâns, nimeni nu plânge de milă celui care participă la procesul de producţie. Munca este percepută ca o sursă de umor. Este rădăcina putredă a umorului.

Cel ce râde la urmă, mai spre sfârşitul programului, nu râde mai bine sau mai rău; râde mai obosit, mai amar. Principiul de bază rămâne încă lipsa oricărui principiu.

Nu s-a recondiţionat ţărănimea ca o clasă distinctă, ci a fost aruncat şi cel ce munceşte în derizoriu. I s-au dat muncitorului salarii compensatorii, să se privatizeze, dar acesta, hoţ, s-a adaptat repede la traiul din expediente. Dacă nu a reuşit în Occident, e nevoie de lipsa lui de profesionalism, aici, în România. Până să ajungă să fie orb, destinul acestora e implacabil.

Mai nou şi mai mult pe meleagurile noastre, munca este asociată cu sărăcia. Şi cu umorul „hazului de necaz”.

Bogatul nu are timp de râs; e ocupat cu câştigatul fără rost. Nu are timp de râs; se întoarce seara cu ochii roşii de oboseală, se dă jos din jeep şi face puţin mişto de fostul său coleg de strung, care stă şi învârte babaroasele la scara blocului. Săracul îi spune bogatului să nu-şi mai forţeze diabetul, că nu-i ridică nimeni statuie în locul bătătorului de covoare şi că lăcomia nu-i foloseşte la nimic; are grijă statul să-l jupoaie şi pe el, de chiar mai multe piei.

„Munca l-a creat pe om; munca bine făcută”. Oameni se consideră şi maimuţele cu părinţi bogaţi, care în loc să stea cuminţi pe încrengătura lor, se leagănă cu liana, încolo şi încoace, prin parcuri, baruri sau discoteci.. Cei ce muncesc sunt consideraţi oameni; cei ce nu muncesc sunt consideraţi ironici. Se uită unii la alţii şi nu înţeleg cum se pot autodepăşi, când sunt deja depăşiţi. Nu înţeleg cum ţi se poate acri de o viaţă aşa de amară. Dacă vrei, poţi să vrei. Am încetat să mâncăm prin reprezentanţi şi am început să muncim prin reprezentanţi.

Teoretic, diferenţa dintre doi oameni care muncesc este egală cu diferenta dintre doi oameni care nu muncesc, adică egală cu zero. Asta înseamnă că e acelaşi lucru, şi cu unii, şi cu alţii. Nu văd de ce se râde numai de cei ce muncesc? Că sunt de porc, că sunt de pui, crenvurştii sunt făcuţi, cu toţii, din soia.

Munca cu cartea e considerată chiar mai inefabilă decât munca brută şi brutală. Citeşti o mie de cărţi, păşeşti pe o mie de trepte spre cunoaştere şi te trezeşti undeva, sus, pe o platformă, la o înălţime ameţitoare. Priveşti în jur şi nu vezi nimic notabil. Doar mârlănie, şmecherie, hoţie, ipocrizie, minciună, mercantilism sau şacalism. Prea mulţi cred că sunt deştepţi pentru a-i scuti pe ceilalţi de această povară.

Românul crede prea mult în ceea ce face; chiar şi când nu face nimic. Am înlocuit „noi muncim, nu gândim” cu „noi gândim, nu muncim”. Intelectualul nu vrea să dea de lucru muncitorului, iar muncitorul nu vrea să muncească pentru iniţiatorul procesului de producţie. Râd unii de alţii. Acest cerc vicios poate fi rupt de cel mai deştept, dar cu toţii se cred deştepţi. Se menţin unii pe alţii în viaţă doar atât cât este necesar.

Guvernul face fapte bune pe ascuns; nimeni nu ştie în ce constau acestea. Fiecare, la locul lui de muncă, face ce poate în beneficiul umanităţii lui personale.

Dacă se acordă fiecăruia câte o şansă, ce mai rămâne din ţara asta?! Au intrat cu toţii în secolul XXI şi şi-au lăsat mijloacele de producţie în secolul XX.

Un popor care nu vrea nimic, merită acest lucru. Când nu-i trebuie ceva, românul afirmă răspicat acest lucru. Cheia succesului constă chiar în inutilitatea ei, spun aceştia. Să nu râzi e o adevărată blasfemie.

VICTOR MARTIN