~Viorel Roman: „Efectul Barack Obama“

Democratul Barack Obama a câştigat alegerile din SUA pledând pentru intervenţia planificată a statului în actuala criză economică, financiară. Republicanul John MacCain, contracandidatul său, era pentru scăderea impozitului, implicit a rolului statului.

O retrospectiva a privatizării în Europa de vest din anii 80 şi în cea din est din anii 90 evidenţiază o polarizare politică extremă. Cine era împotrivă în vest era comunist şi în est extremist. Ce-i de preferat: economia planificată sau de piaţa, privatizarea?

Privatizarea cu cupoane pe care le vindeau în anii 90 ţiganii romi la întrarea în metrou la Bucureşti s-a transformat în convingerea că românii nu sunt în stare să se conducă, ci e nevoie de investitori străini, mai cu seama strategici. Statul român a vândut statului grec şi austriac.

După două decenii de practică în vestul şi estul Europei, un bilanţ. Argumentul de bază al privatizării a fost desfiinţarea monopolurilor de stat şi promovarea economiei concurenţiale, care urma să ducă la scăderea preturilor şi la bunăstarea tuturora.

Rezultatul e decepţionant pentru că monopolul de stat s-a transformat într-unul privat, vezi telefonia din Anglia, petrochimia din Franţa, industria de automobile germană, sau băncile, telefonia, industria metalurgică, cimentului din România.

Încercarea de a distribuii acţiuni sau cupoane şi a promova capitalismul „popular” nu poate decât eşua în est, la un venit de câţiva $ / zi, dar chiar şi în vest unde acţiunile au ajuns de regulă la bănci, care au dezvoltat un sistem financiar rupt de economia reală, speculativ, ajuns acum pe butuci.

Ipoteza că statu-i prost administrator s-a dovedit falsă şi în vest şi în est. Firme privatizate care au eşuat, în dauna tuturora, le găsim pretutindeni, dar parcă mai mult în România nepregătită pentru astfel de experimente.

Lupta cu birocraţia, corupţia este de asemenea scris pe stindardele privatizării. Fiind vorba electricitate, apă, energie, telecomunicaţii, bănci, sectoare vitale, statul trebuie să intervină, aşa că a creat „autorităţi”, care depăşesc ca număr şi eficienţă vechia structură: minister-întreprindere.

Privatizarea mizeriei, a siguranţei personale, a „investiţiilor neperformante” făcute de bănci clientelei politice nu degrevează statul de obligaţii în UE unde o administraţie suprastatală coordonează activităţile economice în aşa fel încât drepturile fundamentale ale europeanului nu-s lezate.

În memoria colectivă europeană naţionalizările în est şi vest, de după primul şi al doilea război mondial, au o conotaţie ambivalentă. Oricum „Lagărul” comunist era condamnat pentru că salarul n-avea legătura cu munca la „colectiv”. De aceea terminarea sub Gorbaciov a războiului rece şi a experimentului marxist-leninist prin revoluţii organizate de ruşi şi americani a creat o stare euforică în toată Europa.

Fostele naţiuni captive erau fericite c-au scăpat de izolare şi de planificarea ortodoxo-comunistă. Capitaliştii se bucurau de victoria dreptului omului, de economia de piaţă şi democraţie, de globalizare şi mai ales de privatizare. Entuziasmul n-a durat.

De la Machiavelli ştim că după schimbări sociale şi beţii revoluţionare, toată lumea are dureri de cap. Nemulţumiţi sunt cei care pierd puterea, cei care o preiau se plâng de rezistenţe, cei care au fost şi rămân dezavantajaţi sunt desigur veşnic nemulţumiţi.

In ciuda crizei financiare reunificarea Europei e ireversibilă, chiar dacă are loc mai încet decât se spera la Revoluţiile din 1989, dar alanţa dintre planificare si privatizare înclină din nou mai mult spre responsabilitatea statului. Aceasta schimbare de paradigmă vine din SUA democrată 2009.

Prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic, Germania