~Virgil Diaconu: „America“

Viitorul nostru abia începe.

Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.

Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii

să facă ordine prin cotloanele cerului;

în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!

El vine de peste ocean, în păsările lui de fier,

cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.

Cu soldaţii care văd  în întuneric.

Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!

De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!

Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,

la care este conectat Universul. Tot Universul!

Tot Universul, stea cu stea; atom cu atom.

Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,

de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat

din grădina zmeului…  Iubitele şi însingurările,

gândurile şi furiile tale vor apărea de acum

pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.

Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!

Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!

Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii!

Şi cu poemele de abur pe care ţi le trimite

noapte de noapte Sulfina! Gata cu lecţiile de poetică

pe care le ţii şobolanilor roşii propăşiţi în literatură.

Gata cu anacronismele şi revoltele! De fapt,

Revoltei i se va scoate în fiecare zi câte un dinte

ca să nu mai bată  toba în cetate;

şi ca să nu mai scoale morţii din patul lor cu nălucile ei.

Viii – să  nu îi mai scoale!

Ieşi afară  din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.

Umblă! a zis, şi el a început să alerge.

Viitorul nostru abia începe.

Nu te uita la păsările care îşi pierd capetele în zbor!

Imperiul a decretat că  ele şi-au ales greşit cerul;

Imperiul a decretat că  ne-am ales greşit veacul!

Şi viaţa ne-am ales-o greşit, fără-ndoială,

însă Imperiul va găsi o soluţie.

O soluţie pacifistă, desigur, pentru că oricum

morţii nu vor fi declaraţi. Şi guzganii Imperiului

vor stabili din nou ordinea în cartierul singurătăţii,

în cartierul florii de cireş.

Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,

până la Înviere nu vom mai ştii nimic despre ea.

Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.

― Unde este arcul de lemn?

Şi prinţesa cu cireşe la urechi unde este?

― Toate sunt la locul lor, pe ecran, fii liniştit!

Imperiul are întotdeauna un buzunar plin de soluţii.

O cartuşieră plină…

Viitorul abia începe.

Viaţa ta va apărea pe ecran, de la primul scâncet

la merele pe care le-ai furat din grădina zmeului.

Viaţa ta va apărea pe ecran, de la sărutul prinţesei

la Revolta care aprinde străzile.

Gata cu florile de cireş  care au îndrăznit

să se pună  de-a curmezişul Apocalipsei!

Care au ajuns să  încurce planurile Apocalipsei! Gata!

Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,

până la Înviere nu vom mai ştii nimic despre ea.

Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.

Desigur, morţii nu vor fi declaraţi.

Istoria se scrie şi acum pe întuneric. Vezi,

mai înainte moartea vorbea ruseşte şi avea o singură stea.

Steaua roşie! Acum, moartea a trecut de partea cealaltă.

Şi-a schimbat limba şi s-a umplut de stele.

Viitorul abia începe.

Aşa că îmi voi face publică ediţia princeps

a revoltelor şi utopiilor mele.

Aveţi aici toate gândurile, nerv cu nerv.

Toate anacronismele şi ereziile mele.

În ediţia princeps veţi găsi toate ereziile şi,

printre ele, vrăbiile şi florile de cireş. Ce altceva

decât o încercare de îndreptare a genomului uman

prin floarea de cireş, prin sărutul prinţesei? Ce altceva

decât o încercare de a ieşi de sub talpa Imperiului?

Iată anacronismele şi ereziile mele! Gândurile mele atomice!

Iată lucrurile pentru care am fost plimbat prin piaţa publică

şi atârnat în toate ştreangurile istoriei. Şi ars pe rug,

pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.

Ieşi afară  din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.

Umblă! a zis, şi el a început să alerge.

Iată lucrurile pentru care am fost interzis.

Iată Revolta, care aleargă pe străzi!

Până şi floarea de cireş este o răzmeriţă în liniştea copacilor,

cearta vrăbiilor –  o adevărată mişcare de stradă.

Şi îndrăgostitul, care trece fluierând pe lângă Apocalipsă…

Iată, aşadar, lucrurile pentru care am fost interzis

în toate manualele. În toate capetele,

în toţi neuronii Imperiului. Şi în toate epocile. Interzis,

pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.

De fapt, soldaţii întunericului mai încearcă şi-acum

să stingă steaua care îmi dă lumină, lumina care dă stea.

Ei mai încearcă  şi-acum să-mi împuşte în cap toate visele.

Toate florile de cireş. Soldaţii întunericului!

Care mi-au interzis ieşirea în public, printre cireşii înfloriţi.

Imperiul! Care m-a scos din toate manualele, din toate capetele! Din toate celulele gânditoare!

Da, veacul mă trimite în fiecare zi pe eşafod.

Veacul mă îngroapă  în mormântul de zi cu zi al opiniei publice.

Al opiniei publice pe care o trage pe sfori.

Viitorul abia începe.

Totul este să îmbrăţişezi noua ordine:

gândirea la gamelă, orizontul cazon.

Ideile din borcanul cu spirt.

Totul este să fii treaz când vor sosi de peste ocean

conservele cu zile mai bune! Şi razele de soare în eprubetă,

florile de cireş  în staniol, capsulele cu speranţe:

una pe zi şi vei arunca pe fereastră toate ereziile.

Un spray cu iluzii la purtător te va ajuta să scapi

de floarea de cireş  care îţi bate cu disperare în geam.

În celule!

Viaţa mea – la picioarele Imperiului.

Gândirea la gamelă! Orizontul cazon!

Singurătatea mea cu degetul pe trăgaci!

Ia de la mine, Doamne, paharul acesta!

Şi strânge cioburile vrabiei şi fă vrabia la loc.

Şi întoarce la mine Sulfina şi floarea de cireş.

Floarea de cireş, din care mi-am făcut biserică!

Întoarce la mine Biserica Floare de Cireş, chiar acum,

când, îmbrăcată  în flăcări, Apocalipsa îmi dă târcoale.

Scoate-mă din mormântul acestui veac,

Doamne, nu mă amesteca cu morţii!

Ieşi afară, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.

Umblă! a zis, şi el a început să alerge.

VIRGIL DIACONU